Atitudinea în procesul disciplinării

Isus ne-a învățat să manifestăm dragoste și grijă față de cei care greșesc. — Îmi revin în minte imaginea păstorului plecat în căutarea oii pierdute și [pilda] fiului risipitor. Vreau ca aceste parabole să-mi influențeze inima și mintea. Mă gândesc la Isus — la câtă dragoste și grijă a manifestat față de omul păcătos și decăzut; iar apoi mă gândesc la asprimea sentinței pe care unii o aruncă asupra fraților lor care au căzut în ispită și mă doare inima. Văd inimi de fier și mă gândesc că ar trebui să ne rugăm pentru inimi de carne. O, cât de mult îmi doresc să vină Isus! Îmi doresc să vină și să pună totul în ordine! Vino, Doamne Isuse, vino repede! Aceasta este rugăciunea mea. — 16MR 339.LP 123.2

Nu-i distrugeți respectul de sine celui care a greșit, ci legați și vindecați rănile. — Trebuie să învățăm o lecție din bunătatea, mila și viața de jertfire de sine a Tatălui. Trebuie să învățăm cum să ne arătăm compasiunea și dragostea față de alții. Cum am primit acest dar neprețuit, la fel trebuie să îl și împărtășim altora. Trebuie să învățăm cum să conducem mai degrabă prin dragoste și bunătate decât prin asprime și critică. Atunci când o persoană care a greșit își conștientizează greșeala, nu vă purtați cu ea în așa fel încât să-i distrugeți respectul de sine. Nu căutați să o sfâșiați în bucăți, ci să-i legați și să-i vindecați rănile. Poate că vedeți greșelile vreunui frate al vostru. Totuși e posibil ca el să nu vadă că greșește și să vă fie dificil să știți cum să acționați. Nu îl abordați niciodată într-un mod care să îi dea impresia că vă credeți superiori lui. Poate considerați că sentimentele, scopurile și modul vostru de organizare sunt superioare, însă nu căutați să evidențiați acest lucru! O astfel de abordare nu este în armonie cu adevăratul rafinament și adevărata noblețe de caracter. Nu trebuie să zdrobim sufletele celor care greșesc, ci să mergem la ei înarmați cu umilință și rugăciune. Atunci când slujitorul Evangheliei, cu inima înmuiată de dragostea și harul lui Hristos, vine în contact cu mințile oamenilor, el își poate arăta calitățile superioare, dar nu distrugând curajul și speranța, ci inspirându-i credință celui lipsit de credință, ridicând mâinile căzute și întărind genunchii slăbiți. — RH, 21 noiembrie 1899.LP 123.3

Un păstor bun vine la oile sale nu cu o voce aspră, ci cu tonuri liniștitoare și dulci. — Viața de păstor este una plină de pericole. Dacă este de încredere, păstorul nu va fi nepăsător, căutând să-i fie lui bine, ci va merge să caute oaia pierdută prin furtună. Poate că o va găsi căzută în vreo crăpătură de stâncă, unde el nu poate ajunge. Oaia este speriată. Păstorul cel bun nu vine la ea cu o voce aspră, certând biata oaie înfricoșată, ci îi vorbește pe un ton milos, liniștitor, dulce, pentru ca, atunci când oaia îi va auzi glasul, să îl urmeze, dacă nu va fi blocată între bolovani sau prinsă în mărăcini. Atunci, singura cale prin care păstorul își poate găsi oaia este să asculte behăitul speriat pe care ea îl scoate ca răspuns la chemarea lui. Iar atunci când o găsește, păstorul cel bun pune hoinara obosită pe umerii săi și o duce înapoi în staul, bucurându-se la fiecare pas. — YI, 28 aprilie 1886.LP 123.4