Capitolul 33—Camera bunicii

Vecinii şi cunoscuţii îl considerau pe John Lyman un bărbat cu „mâna strânsă”; îşi câştigase acest nume datorită zgârceniei de care dăduse dovadă încă din copilărie. El şi buna lui soţie, Phoebe, strânseseră o avere bunicică, pe lângă ferma care se întindea pe mai mulţi acri de pământ şi care avea să fie a lui atunci când „bunica” avea să renunţe la toate bunurile ei pământeşti. Aşa că îşi putea permite să trăiască destul de confortabil. Cu toate aceasta, vechea casă roşie, de la fermă, care fusese a tatălui său, era neîngrijită, neîmpodobită şi neatrăgătoare, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, păstrându-şi un aspect decent doar datorită preocupării şi dibăciei lui Phoebe.PPC 196.1

Şase micuţi înveseleau casa cu glasurile lor, cu excepţia ocaziilor când tatăl lor era acolo. Prezenţa sa aducea întotdeauna un fior de gheaţă în inimioarele lor calde, pentru că îi făcea să simtă că nu erau altceva decât nişte „veşnice note de plată” şi ori de câte ori cereau şi ei diferite lucruri drăguţe, el le spunea că acestea „costă bani” şi îi alunga, mustrându-i pentru dorinţele pe care le exprimaseră.PPC 196.2

Şi totuşi, John Lyman se considera un om drept. „Nu-i plătesc eu pastorului câte doi dolari în fiecare an?” spunea el, atunci când co-lectorii de donaţii veneau la el cu registrul în mână. Sigur că-i plătea; şi dacă domnul reverend era şi un bun predicator, atunci Lyman adăuga la subscripţia lui anuală şi o dublă de fasole, deşi se îndura cam greu să o dea, atunci când recolta era mai slabă. Nefiind membru al bisericii, nu se simţea obligat să le dea ceva „bădăranilor”, cum obişnuia să numească orice obiect al vreunei binefaceri, de orice natură ar fi fost aceasta; şi, în general, se considera că cei doi dolari erau daţi în contul bunicii.PPC 196.3

Draga bunică Lyman! Cunoscută şi iubită de toţi în Peltonville, era, din fire, o împăciuitoare şi mereu gata să ajute şi să dea un sfat bun; de fapt, ea aducea lumina soarelui în casa lui John din ianuarie până în decembrie. În acelaşi timp, era creştină, iar John era bucuros de lucrul acesta, deoarece credea că ea şi Biblia erau bune în caz de boală sau de moarte; şi, ca să spunem adevărul, avea şi o vagă speranţă că ea se va îngriji ca şi el să aibă, cândva, un loc în cer, când va fi îmbătrânit destul şi va fi ajuns sătul de această lume. Dar bunica Lyman ştia ceva mai bun de făcut, şi dimineaţa, la amiază şi seara rugăciunile ei se înălţau la cer pentru el, singurul copil pe care-l mai avea, şi pentru familia lui.PPC 197.1

Aţi putea crede că o astfel de mamă avea tot ce-şi dorea şi că fiul ei, aşa zgârcit cum era, îi împlinea toate nevoile. Dar, vai! Iubirea de câştig afectase atât de mult sentimentele lui John, încât, uneori, părea că îl făcuse să-şi uite cu totul îndatoririle de fiu! Aşa că era foarte greu să-i ceară cineva o favoare, iar mama lui prefera să renunţe la ceea ce avea nevoie, decât să încerce să apeleze la el.PPC 197.2

Cu toate acestea, într-o dimineaţă luminoasă de primăvară, în timp ce stătea pe lângă focul din bucătărie, bunica părea să fie preocupată de ceva neobişnuit de important. Toate ridurile acelea simpatice, de pe chipul său bătrân şi drag, care, în general, erau asemenea unor sârme de telegraf pe care se transmiteau zâmbetele, acum erau liniştite şi serioase, sub povara unei vădite preocupări. Lucrul de mână îi stătea părăsit în poală, şi gândurile îi erau atât de preocupate, încât nici nu a observat că micuţa Tillie îi trăsese andrelele de pe ochiurile împletiturii şi nici că neastâmpăratul de Nick făcea crestături pe spatele scaunului ei, cu briceagul lui vechi şi tocit. Oricare ar fi fost problema, a frământat-o toată dimineaţa; după masă, însă, l-a condus pe John până la uşă şi i-a spus:PPC 197.3

- M-am tot gândit, John, n-aş putea să am şi eu, undeva, o cameră, cât de mică, numai pentru mine? Ştii că mă apropii de şaptezeci şi opt de ani acum şi copiii sunt uneori destul de gălăgioşi; m-am gândit că, poate, dacă nu ţi-ar fi prea greu...PPC 198.1

- Hmm! Da, ai dreptate, bunico, spuse John, scoţându-şi pălăria şi scărpinându-se în cap încurcat. Copiii fac mare zarvă pe aici, este adevărat. Păi, am să văd ce-i de făcut. Şi John a plecat la câmp.PPC 198.2

Rezultatul acestui „am să văd” a fost că, în următoarea zi ploioasă, într-o cameră de deasupra bucătăriei s-au auzit zgomote de ciocan şi de ferăstrău. Camera aceasta nu fusese niciodată finisată şi nici folosită decât ca un loc în care erau depozitate lucruri vechi, de tot felul, fiind întunecoasă şi nepotrivită, ca să spunem doar atât. Bunica Lyman privea destul de circumspectă la această perspectivă; Phoebe, la rândul ei, ar fi vrut să intervină, dar cum o astfel de atitudine era împotriva regulilor casei, John şi-a continuat nestânjenit lucrul până când, în cele din urmă, după două zile şi după ce Phoebe făcuse câteva drumuri agitându-se pe scări în sus şi în jos, bunicii i s-a spus că putea să-şi ia camera în primire. Biata bătrână de-abia şi-a târât picioarele obosite până sus, în camera cea mică, în timp ce doi ţânci au venit aproape de-a buşilea după ea, aducându-i Biblia, cartea de imnuri, Predicile lui Wesley şi lucrul de mână. Dar locul care o aştepta sus nu era nici pe departe frumos. Camera era joasă, cu tavanul aplecat într-o parte, cu pereţii netapetaţi, fără covor şi luminată doar de două gemuleţe mici, în fronton, care făceau tot ce puteau ca să lase să treacă lumina curată a zilei prin cele două perdele întunecoase, din pânză vărgată, atârnate cu grijă îndărătul lor. Într-un colţ era aşezat un pat, în faţa căruia fusese pus un covoraş împletit, în timp ce soba, aşezată pe două picioare solide, ocupa mijlocul încăperii.PPC 198.3

Bunica s-a uitat pe unul dintre gemuleţe, dar imaginea nu era prea plăcută: două şoproane, jgheabul de apă şi moderna reşedinţa de vară a raţelor şi a gâştelor - cam asta era tot. Nu era o persoană care să se plângă, dar îi lipsea priveliştea muntelui şi a văii, care îi încântase privirea în fiecare dimineaţă, încă de când păşise pentru prima dată acolo, ca mireasă fericită. Întorcându-se să-şi aranjeze cărţile pe măsuţă, a început să cânte, cu vocea ei tremurătoare, „Până acum, Domnul m-a condus” şi, înainte de a încheia primul vers, în inimă i s-a aşternut din nou pacea.PPC 198.4

- O să stai singulă aici, bunicuso? întrebă micuţa Tillie pe un ton plângăcios.PPC 199.1

- O, nu! Sunt convinsă că tu şi Nick veţi veni destul de des pe la mine, nu-i aşa?PPC 199.2

- Cled că da; dal nu este plea flumos aisi, spuse micuţa, furişânduse înapoi pe scări.PPC 199.3

Între timp, mergând în urma plugului, John se gândea la cei cinci dolari cheltuiţi ca să repare camera şi încerca să se convingă singur că era, într-adevăr, un fiu vrednic de laudă. „Cinci dolari! Nu sunt prea mulţi care ar face aşa ceva pentru mama lor”, îşi spuse în sinea lui. „E cam bătrână să urce atâtea scări! Ei, dar odată ajunsă acolo, nu mai stă în drumul nimănui; şi doar vrea să fie liniştită...”PPC 199.4

Este cazul să menţionăm că John simţea de multe ori nevoia să stea de vorbă cu el însuşi ca să-şi asigure conştiinţa că totul era în regulă şi uneori, în astfel de ocazii, aceasta îi punea atât de multe întrebări, încât era obligat să continue discuţia întreaga după-amiază.PPC 199.5

S-a retras în dormitor, în seara aceea, continuându-şi monologul: „Cinci dolari pentru camera bunicii şi iapa a rămas oloagă de ambele picioare din faţă!” Deodată, în timp ce mintea îi era frământată de aceste gânduri mohorâte, avu impresia că este transportat în bucătăria de jos. Dar nu era singur acolo; în faţa lui se afla o femeie, care păşea încoace şi-ncolo pe duşumea, cu un copilaş în braţe. Făcea înconjurul încăperii, având grijă să ţină în aceeaşi poziţie un băieţel cu faţa palidă, care dormea liniştit.PPC 199.6

- Ruth, spuse o voce dintr-o cameră alăturată, flăcăiaşul acela o să te obosească de tot. Nu vrei să-l ţin şi eu puţin?PPC 199.7

- O, nu, a venit răspunsul. Îi place să-l ţin eu şi să-l plimb, micuţul de el.PPC 199.8

„Aşa m-a ţinut mama şase nopţi la rând, atunci când m-am ars atât de rău”, cugetă John în sinea lui. Scena s-a schimbat şi s-a văzut din nou copil. De data aceasta, un picior strivit, care cerea îngrijirea neîntreruptă a mamei. Apoi, alte şi alte incidente din viaţa lui i-au trecut pe dinainte şi întotdeauna mama era acolo, mângâindu-l, lucrând, veghind sau rugându-se. Fie că era bolnav cu trupul sau cu sufletul, în întreaga lui viaţă fusese înconjurat de dragostea plină de gingăşie a mamei. S-a văzut, apoi, lângă patul de moarte al tatălui, şi a auzit, din nou, solemna însărcinare: „Să fii bun cu mama ta, John, şi să-i faci bătrâneţea plăcută. Ea este tot ce ţi-a mai rămas acum.” Cu aceste cuvinte răsunându-i în urechi, John Lyman s-a trezit, cu fruntea udă de transpiraţie şi cu o senzaţie apăsătoare şi ciudată, care persista asupra lui ca o vrajă şi pe care se străduia în zadar să o alunge. A încercat să se liniştească şi a reuşit să adoarmă din nou; dar, cu toate că nu era ceva cu adevărat înfricoşător, care să-i tulbure somnul, tremura din cap până în picioare. De fapt, într-un teribil efort, conştiinţa atât de multă vreme înăbuşită şi redusă la tăcere se eliberase şi hotărâse să mai facă o încercare pentru a-l salva pe John. L-a biciuit fără milă. I-a arătat că sufletul i se pipernicea şi îi devenea cu fiecare zi tot mai josnic - că nu era altceva decât o pată ruşinoasă pe pământul îngrijit şi curat al lui Dumnezeu. S-a văzut pe sine într-o oglindă care reflecta cele mai tainice simţăminte ale inimii şi a fost îngrozit să vadă ticăloşia ascunsă atâta vreme.PPC 199.9

Pe măsură ce orele se scurgeau încet către ivirea zorilor, John ajungea să se urască din ce în ce mai mult până când, simţind că se sufocă înăuntru, se ridică şi ieşi din casă. Totul în jur avea acea înfăţi-şare ireală pe care o dau primele raze ale răsăritului. Ceaţa se odihnea misterioasă şi tăcută la poalele muntelui, în timp ce stelele licăreau pe cerul care părea foarte, foarte departe.PPC 200.1

Sub impulsul obişnuinţei, John Lyman intră în curtea unde erau vitele, dar acestea îi aruncară doar o privire somnoroasă, continuând să zacă liniştite şi să rumege îndelung, aşa că John făcu cale întoarsă şi porni pe poteca îngustă care ducea în micul crâng de arţari care fusese teren de joacă timp de trei generaţii. Păşind uşor pe sub copacii ce se înălţau cu solemnitate, clipele copilăriei i-au revenit în minte într-o lumină atât de clară, încât cei patruzeci de ani de trudă grea şi obositoare au dispărut ca prin farmec. O, ce copilărie fericită şi lipsită de griji! Cum se împliniseră promisiunile ei de aur? Un val de ruşine îi învăpăie obrajii, când realiză cât de împietrită şi de rece îi devenise inima. De sute de ori stătuse lângă pârâiaşul la care ajunsese acum, fără să observe nicio urmă de frumuseţe în el; dar acum, când soarele lumina vârful muntelui din depărtare cu o incandescenţă care i se revărsa pe povârnişuri, asemenea unei flăcări strălucitoare ce învăluia totul în bucuria şi în freamătul primăverii, avea impresia că nu mai văzuse niciodată înainte scena aceea. Atât de nouă, atât de frumoasă! Şi sufletul i-a fost cuprins, deodată, de un minunat simţământ al prezenţei lui Dumnezeu, cum nu mai trăise de mulţi ani, şi, în acelaşi timp, de o nouă dragoste pentru mama lui, care, până atunci, fusese singura Biblie pe care o citise, asemenea unei revelaţii a Tatălui. Mugetul vacilor l-a readus la realitate şi a pornit înapoi spre casă. A luat-o pe potecă şi a ajuns în magazie, de unde, în curând, a început să arunce fân în ieslele de dedesubt. Deodată s-a oprit, înfigând furca adânc în fân, şi a spus: „Mama mea va avea o cameră mai bună decât aceea, chiar dacă ar fi să mă coste cinci sute de dolari! Am hotărât! Ura!!” Binele triumfase din nou asupra răului, din moment ce experienţa dimineţii culminase cu această hotărâre vrednică de laudă.PPC 200.2

În scurtă vreme a auzit afară zgomotul uşor al unor paşi de copil şi Tillie a strigat:PPC 201.1

- Tati, tati, mama vlea să stie unde esti, fiindcă a fost înglijolată din cauza ta, s-a temut că esti bolnav si mâncalea se lâceste îndată. Avem si ouă fielte, cum îţi plac ţie, nu-i asa, Luth!PPC 201.2

- Vin imediat, sosi răspunsul de sus, de pe stogul de fân.PPC 201.3

Pălăvrăgind vesele, pe limba lor, Tillie şi Ruth au coborât de pePPC 201.4

treptele scării şi au pornit către casă. Tatăl lor le-a ajuns din urmă în timp ce se opriseră să se uite cum îşi făceau raţele baia de dimineaţă şi, luând-o pe Tillie şi punând-o pe umeri, îi trase uşor feţişoara spre el şi-i sărută obrajii catifelaţi şi rumeni. „Cât de firesc!” ar spune cineva. Nu şi pentru John Lyman, ai cărui copii mai mult se temeau de el, decât îl iubeau.PPC 201.5

Tillie era uimită şi pe jumătate înspăimântată, astfel că, atunci când a început să se fâţâie pe umerii tatălui, acesta a pus-o uşor jos. PPC 201.6

Într-o clipă era deja lângă Ruth şi, aplecându-i încet capul cu mâ-nuţa ei, i-a şoptit la ureche:PPC 202.1

- Tati m-a sălutat aşa, din voia lui, Luth!PPC 202.2

- Chiar? spuse Ruth, făcând ochii mari.PPC 202.3

Apoi s-a grăbit să-şi ajungă tatăl din urmă pentru a merge lângă el, în timp ce inimioara îi bătea cu putere, în speranţa că s-ar putea să primească şi ea o sărutare. Dar tatăl nu a observat-o, aşa că, adânc mâhnită, s-a retras, întrebându-se dacă, nu cumva, acesta o iubea mai mult pe Tillie.PPC 202.4

- Astă-noapte l-am visat pe tatăl tău, John, spuse bunica, în timp ce serveau micul dejun, şi nu ţi-ar veni să crezi cât de bine şi de firesc arăta, aşa cum era el în vremurile bune.PPC 202.5

John n-a răspuns nimic. Înainte de prânz, a avut o discuţie cu soţia sa, discuţie care părea să-l fi mulţumit întrucât, înainte de a pleca după treburi, îi spuse:PPC 202.6

- Bine atunci. Scoţi lucrurile de acolo în această după-amiază şi mâine va veni Johnson să zugrăvească.PPC 202.7

Înainte de căderea serii, micuţa şi vesela încăpere liberă, învecinată cu salonul, era deja goală, iar vechiul tapet, cu imaginile lui care se repetau: o păstoriţă, un vânător şi Rebeca la fântână, a fost dezlipit de pe pereţi.PPC 202.8

Copiilor li s-a cerut să păstreze tăcerea, pentru că „bunica nu trebuie să ştie”, iar micuţii se învârteau prin casă, pătrunşi de importanţa secretului încredinţat şi abţinându-se să mai spună ceva, de teamă că le-ar putea scăpa vreo vorbă. Drumuri misterioase erau făcute tot timpul, cu vechea căruţă de piaţă, şi în aer se simţea un miros suspect, de lucruri noi; dar când bunica întreba ce se întâmplă la parter, Ruth îşi punea ambele palme peste gură şi Tillie răspundea speriată:PPC 202.9

- O, nimic, bunico, doar că... O, Luthie, vino lepede jos!PPC 202.10

În cele din urmă, într-o după-amiază strălucitoare de mai, lucrul a fost terminat şi John, profitând de privilegiu, şi-a îmbrăcat haina de duminică şi a urcat în grabă scările către camera mamei lui.PPC 202.11

- Mamă, poţi să cobori pentru câteva clipe? îi spuse, încercând să pară indiferent. PPC 202.12

- De ce, întrebă ea, netezindu-şi părul şi strângându-şi şalul în jurul umerilor. A venit pastorul? Să mă aranjez şi eu puţin.PPC 203.1

- Nu, nu, mamă, nu e cazul să te aranjezi. Nu e nimeni străin, doar eu...,ei bine, hai, vino puţin.PPC 203.2

- John, spuse bătrâna solemn, punându-şi mâna pe braţul lui, dacă trebuie să-mi dai o veste rea, spune-mi direct. Domnul îmi va da putere să o îndur, aşa după cum va fi voia Lui.PPC 203.3

Bietul John! Nu ştia deloc cum să-i spună bătrânei despre această „voie”, dar Tillie i-a venit în ajutor:PPC 203.4

- O, bunico, spuse ea, luându-i mâna încreţită de riduri în mânuţa ei mică, vino, nu mai putem aştepta nicio clipă. Totul este minunat; Nick, Luth, bebelusul si cu mine avem hăinuţe culate si Wesley este si el îmblăcat flumos ... asa că, hai, vino jos.PPC 203.5

Şi, trăgând-o după ea, nerăbdătoare, a condus-o în jos, pe scări, până au ajuns împreună în mijlocul unui grup zâmbitor, în timp ce tatăl, uşurat de povară, s-a oprit undeva în spate.PPC 203.6

- Ei, bunico, spuse Ruth, prinzând-o de mâna pe care-o mai avea liberă, închide ochii până când îţi vom spune noi să-i deschizi.PPC 203.7

Apoi, copiii, încântaţi peste măsură, urmaţi de restul familiei, au dus-o în vechea cameră de lângă salon.PPC 203.8

- Acum, bunico, deschide-i, deschide-i! Ce vezi? strigară ei, ţopăind şi bătând din palme în jurul ei.PPC 203.9

Bunica a privit uimită în jur. O schimbare cu adevărat miraculoasă avusese loc în încăperea aceea! Un tapet frumos, în culori deschise, acoperea pereţii, iar pe podea era întins un covor moale şi luminos, în timp ce la cele patru ferestre mari atârnau nişte draperii minunate, ai căror ciucuri se legănau în adierea dulce de mai, asemenea unor clopoţei amuţiţi de bucurie.PPC 203.10

- John, John, ce înseamnă toate acestea?PPC 203.11

- Este camera ta, bunico, strigară glasurile în cor.PPC 203.12

- Păi aceasta este destul de frumoasă pentru o regină! Doar nu aţi pregătit totul pentru o bătrână sărmană, ca mine!PPC 203.13

Şi biata bătrână a început să plângă de fericire, în timp ce John încerca în zadar să-şi recapete vocea pentru a-i răspunde, iar draga de Phoebe, cea atât de răbdătoare şi de bună la inimă, suspina fără să se mai ascundă.PPC 203.14

- Vai, bunico, strigă micul Nick, n-aş fi crezut că o să plângi, pentru că este cea mai drăguţă cameră din casă; şi când eu şi cu Wes vom intra în ea trebuie să ne scoatem ghetele şi să vorbim încet. Ia uită-te numai la faţa de masă şi la acest covor! E moale ca o catifea! Şi scăunelul - vezi? - are câte o lăbuţă de pisică pe fiecare picior. Asta ca să poţi pune şi tu piciorul, ştii, nu? O să ne laşi să ne jucăm şi noi câteodată în colţ, dacă suntem cuminţi?PPC 204.1

- Bunico, parcă trandafirii aceştia chiar sunt parfumaţi, mai spuse Ruth, pipăind tapetul de pe perete.PPC 204.2

Şi astfel, cu ajutorul copiilor, camera a fost inaugurată, totul a fost analizat şi lăudat şi, în cele din urmă, mica trupă gălăgioasă s-a retras. Bunica Lyman, cu simţământul unui confort nemaipomenit, s-a cufundat în minunatul fotoliu aşezat lângă fereastră.PPC 204.3

- Îţi place, nu? întrebă John, aşezându-se pe scaunul de lângă ea.PPC 204.4

- Dacă-mi place? Pare prea frumos ca să fie adevărat. M-am gân-dit de multe ori că poate în locaşul din cer, unde ne va duce Domnul, voi avea şi eu totul moale, luminos şi plăcut; dar să am o cameră ca asta pe pământ, nici nu-ţi pot spune cât de recunoscătoare sunt. Mă simţeam foarte singură la mansardă şi ieri am târât înăuntru vechiul tău leagăn şi roata de tors, ca să mi se pară locul mai prietenos şi mai plăcut. Dar leagănul era gol şi stricat, iar roata de tors mi-a adus aminte de vremea când obişnuiam să stau şi să torc, în timp ce tatăl tău curăţa porumbul de pănuşi; aşa că nu m-au înveselit prea mult. N-am bănuit deloc ce făceai tu aici, jos, pentru mine. John, cred că numai Duhul lui Dumnezeu te-a putut convinge să faci lucrul acesta. Nu crezi că voi apuca să te văd şi creştin, înainte de a muri?PPC 204.5

Şi, emoţionată, mama şi-a pus mâna tremurândă peste mâna pu-ternică şi arsă de soare a fiului ei.PPC 204.6

- Eu ştiu ce va fi, mamă?PPC 204.7

Apoi urmă o pauză lungă, pentru că fermierul, aproape la fel de tăcut cum era de obicei pe câmp, nu-şi putea găsi cuvintele ca să ex-prime ceea ce simţea.PPC 204.8

- M-am simţit cam ciudat, în ultima vreme, şi parcă totul s-a schimbat în chip minunat. A fost nesăbuit şi meschin, din partea mea, să te urc tocmai acolo, în camera aceea veche, de la mansardă. Gândul acesta m-a tulburat cumplit într-o noapte, şi apoi mi-au venit în minte şi alte lucruri, până când mi-am dat seama că sunt cel mai rău om de pe pământ. Spui să devin creştin - cred că la fel de uşor mi-ar fi să zbor. Aş vrea să fiu unul desăvârşit; dar ştii ce, mamă, nu există în târgul nostru nici măcar un om care să poată spune că am păgubit pe cineva măcar cu un dolar; şi John şi-a trecut mâna peste ochi, ca şi când în colţurile lor ar fi apărut lacrimi pe care voia să le oprească la timp.PPC 205.1

Dar bunicii nu-i păsa că avea lacrimi în ochi, pentru că erau lacrimi de bucurie.PPC 205.2

- Domnul ştie mai bine, spuse ea cu blândeţe şi mai ştiu şi alţii, pe ici, pe acolo. Faptele şi cuvintele tale spun singure dacă eşti sincer.PPC 205.3

- Aşa e, mamă; aşa e. Pastorul a spus acelaşi lucru Sabatul trecut în ultimele două luni. A predicat parcă special pentru mine. La început chiar m-a deranjat. Mă gândeam că anul acesta n-o să-i mai dau niciun cent, dar acum cred că avea dreptate şi că predică adevărul.PPC 205.4

- Fireşte că predică adevărul. Aceasta este menirea lui. Dar acum, John, nu te vei lăsa până nu vei obţine binecuvântarea, nu-i aşa? Făgăduieşte-mi lucrul acesta şi încă unul. Nu lăsa ca iubirea pentru lumea aceasta şi înşelăciunea bogăţiei să te ispitească să cedezi în faţa lui Satana nici măcar pentru o clipă.PPC 205.5

- Voi vedea ce pot face, dar este un lucru greu pentru mine.PPC 205.6

Şi John simţea cu adevărat că se pregătea pentru o luptă grea. A ieşit din cameră şi a plecat din nou la lucru; Bunica Lyman a îngenuncheat pe covorul moale şi frumos, în timp ce razele asfinţitului pătrundeau prin fereastră şi o înconjurau cu aura lor, şi a înălţat la tronul Tatălui o rugăciune atât de plină de recunoştinţă şi de iubire, încât răspunsul nu a întârziat, ci a venit îndată, aducând pace şi bucurie în sufletul ei plin de încredere.PPC 205.7

La puţină vreme, Phoebe s-a furişat înăuntru, purtând pe chip o expresie de îngrijorare.PPC 205.8

- Mamă, spuse ea, aşezându-se pe primul scaun care i-a ieşit în drum, mi-e teamă că John va muri.PPC 206.1

- Ce vrei să spui, copila mea? întrebă bătrâna, ridicându-şi oche-larii în creştetul capului.PPC 206.2

- Este atât de schimbat în ultima vreme. A reparat şi a aranjat camera aceasta şi este atât de amabil şi..., ce pot să însemne toate acestea decât că va muri?PPC 206.3

- Nu te îngrijora, Phoebe; John de-abia se pregăteşte să trăiască. Îţi spun eu, fata mea, începe să experimenteze religia.PPC 206.4

La auzul acestor cuvinte, o străfulgerare de bucurie a luminat faţa obosită a lui Phoebe:PPC 206.5

- Chiar crezi asta, mamă? O, dacă ar fi adevărat!PPC 206.6

Din bucătărie s-a auzit un strigăt care o chema înapoi acolo, dar acum inima îi era uşoară şi de pe buze i-au izbucnit vechi imnuri de recunoştinţă, în armonie cu fericirea care i se revărsa, nestăvilită, în suflet. Micuţii s-au lăsat şi ei molipsiţi de starea ei de spirit şi au înce-put să ţopăie şi să zburde prin bucătăria cea veche până când, obosiţi, au căzut adormiţi şi au fost duşi la culcare.PPC 206.7

Ziua aceea a marcat începutul adevăratei fericiri în vechea casă roşie de la fermă. Nu că John nu ar fi avut multe lupte teribile de dus, pentru că lumea îşi revendica asupra lui drepturile pe care le câştigase în cei patruzeci şi cinci de ani care trecuseră, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, a câştigat biruinţa. Umil şi fericit, peste o săptămână şi-a întrunit familia şi le-a spus tuturor despre noile lui planuri şi speranţe. Nu putem descrie scena aceea, dar cu siguranţă că îngerii au văzut-o şi ei şi s-au bucurat.PPC 206.8

Apoi, în faţa vecinilor şi a prietenilor adunaţi la o întâlnire de ru-găciune, cu voce tremurândă, John şi-a povestit experienţa. A fost întâmpinată cu lacrimi şi cu „Amin-uri”, ca o mărturie a spiritului adevăratei iubiri frăţeşti. Cu siguranţă că au fost şi unii care au spus: „Poate un pardos să-şi schimbe petele?” Dar când, Sabat după Sabat, l-au văzut pe capul familiei Lyman stând la capătul băncii în biserică, fără să mai facă pe adormitul sau să spună că şi-a uitat portofelul acasă, atunci când coşuleţul cel mare, îmbrăcat în catifea verde, în care se strângea colecta, trecea prin faţa lui, ci punându-şi acolo darul, toţi au trebuit să recunoască uimiţi:PPC 206.9

- Cu adevărat, aceasta este lucrarea Domnului şi ochii noştri văd o minune.PPC 207.1

Poate că povestea schimbării de acasă este chiar aşa cum a şoptit-o Tillie la urechea unei prietene de încredere:PPC 207.2

- Să-l vezi pe tati acum celând binecuvântalea pentlu mâncale; si apoi citim din Biblie si el se loagă ca Domnul să ne oclotească toată ziua; si asa ne facem tot mai buni si mai buni. În altă zi, tati i-a adus lui mami o lochie nouă, din mătase neaglă si este mult mai iubitol decât înainte!PPC 207.3

Da, era cu adevărat „iubitor”, cum îl numea Tillie, pentru că trecuse din moarte la viaţă.PPC 207.4

Şi vechea casă de la fermă a început, în curând, să se schimbe vizibil. Obloanele cele vechi şi draperiile întunecoase şi urâte, care atârnaseră atâta vreme la geamuri, au dispărut. Până şi colţurile casei parcă au devenit mai blânde; nici măcar în zilele ei înfloritoare, de la început, nu fusese ea îmbrăcată într-o haină mai strălucitoare şi mai frumoasă decât acum, când era proaspăt-zugrăvită. Dar, cu toată strălucirea ei dinăuntru şi din afară, exista un locşor care era cel mai plăcut şi mai căutat dintre toate şi unde familiei îi plăcea să se adune în fiecare seară de Sabat.PPC 207.5

- Parcă ar fi mereu plină de curcubee, spunea Nick.PPC 207.6

Probabil că impresia aceasta se datora binecuvântatei influenţe a celei care locuia acolo, pentru că acest cel mai drag loc din casă era „camera bunicii”.PPC 207.7

Dumnezeu nu ţi-a făgăduit un cer întotdeauna albastru,
Sau o cărare mereu presărată cu flori;
Dumnezeu nu a făgăduit soare fără nori
Bucurie fără întristare sau pace fără durere;
Dar a făgăduit putere de sus,
Compasiune neîncetată şi o iubire nepieritoare.PPC 207.8