Capitolul 1—Răzbunarea Indianului

Minunatul principiu: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” este prezentat în Predica de pe Munte a Domnului Hristos şi ar trebui să fie respectat de toţi aceia care se numesc creştini. Dar, dacă nu suntem cu adevărat copiii Lui, nu vom putea păzi niciodată această importantă poruncă, aşa cum ar trebui.PPC 11.1

Istoria raportează faptul că împăratul roman Severus a fost atât de impresionat de frumuseţea şi de curăţia morală a acestui precept, încât a poruncit ca „Regula de aur” să fie gravată pe toate clădirile publice ridicate de el. Ar putea fi date multe exemple de situaţii în care păgânii şi triburile sălbatice, prin purtarea lor, i-au făcut de ruşine pe mulţi dintre aceia care se pretind a fi creştini, dar în realitate au doar o formă de evlavie, fiindcă, prin cuvintele şi prin acţiunile lor, îi tăgăduiesc puterea. O astfel de întâmplare vă vom povesti în cele ce urmează.PPC 11.2

Cu mulţi ani în urmă, la marginile uneia dintre îndepărtatele aşezări ale coloniştilor, exista o căsuţă drăguţă şi bine îngrijită, care aparţinea unui fermier tânăr şi harnic. El îşi părăsise ţara natală, Anglia, pe când era doar un băieţandru, venind să-şi caute norocul şi să-şi întemeieze un cămin printre fraţii lui din America. Era un loc plăcut şi liniştit. Căsuţa era construită pe o pantă lină, care cobora către un pârâu ale cărui ape scânteietoare puneau în mişcare un gater, aflat puţin mai la vale. Grădina era plină de pomi fructiferi şi de zarzavaturi, printre care parcă îţi făceau cu ochiul nişte dovleci durdulii, în aşteptarea toamnei care să-i picteze în minunate nuanţe aurii. Pe coasta dealului era o livadă, aşezată spre sud, plină de piersici şi de cireşi, ultimii dintre ei fiind acum încărcaţi cu roade roşii. În aceeaşi direcţie se întindea şi o mare parte din ferma cultivată cu grijă şi pricepere, care deja purta recolte bogate de legume şi de porumb. Spre nord şi spre răsărit, căsuţa era străjuită de o întinsă pădure de brazi, dincolo de care se întindeau minunate terenuri de vânătoare, unde coloniştii, după ce recolta era adăpostită în hambare, obişnuiau să meargă în grupuri mari, ca să-şi facă rezerve de carne uscată pentru iarnă.PPC 11.3

În vremea aceea, relaţiile dintre albi şi indieni nu erau prea bune, iar aceştia din urmă erau, pe atunci, cu mult mai numeroşi şi mai de temut decât sunt astăzi. Cu toate acestea, nu se întâmpla prea des ca indienii să vină până în apropierea căsuţei pe care v-am descris-o. Deşi într-o ocazie sau două fuseseră văzuţi câţiva indieni Minateree la marginea pădurii de brazi, ei nu făcuseră totuşi nicio pagubă, deoarece acest trib era prietenos cu coloniştii.PPC 12.1

Era o minunată seară de iunie. Soarele apusese, dar cerul mai era încă învăpăiat de strălucirea aceea incandescentă. Luna îşi revărsa lumina ei argintie pretutindeni, descoperind clar fiecare detaliu al minunatei scene pe care v-am descris-o, scenă în mijlocul căreia se zărea statura impunătoare a lui William Sullivan, care stătea pe treptele din faţa uşii, preocupat să-şi ascută coasele în vederea sezonului care se apropia. Era un tânăr înalt, bine făcut, cu un ten bronzat de soare şi cu o înfăţişare plăcută; dar, cu toate că avea o inimă bună şi amabilă, era totuşi plin de prejudecăţi pe care şi le formase, încă de când era în Anglia, împotriva americanilor, în general, şi a indienilor nord-americani, în special. În copilărie, fusese instruit cu grijă de mama sa şi primise mai multă educaţie decât se obişnuia în vremea aceea, dar în ceea ce priveşte minunatele precepte ale Evangheliei era, practic, la fel de ignorant ca şi când nu ar fi auzit niciodată despre ele. În toate privinţele era un englez sadea, care îi privea cu dispreţ pe toţi aceia care nu se puteau lăuda că aparţin favorizatei lui ţări. În mod deosebit îi dispreţuia şi îi detesta pe indieni, pentru că îi considera nişte creaturi păgâne, uitând de faptul că el, care fusese binecuvântat cu ocazii şi cu privilegii pe care le ignorase, era în ochii lui Dumnezeu cu mult mai vinovat decât aceşti neştiutori copii ai sălbăticiei.PPC 12.2

Era atât de preocupat de munca lui, încât nu a auzit apropierea unui indian înalt, echipat de vânătoare, până când nu i-au ajuns la urechi cuvintele rostite cu un glas rugător:PPC 13.1

- N-aţi vrea să-i daţi unui nefericit vânător o cană cu supă şi un adăpost pentru noapte?PPC 13.2

Tânărul fermier şi-a ridicat capul. Colţurile gurii i s-au strâmbat în semn de dispreţ, iar ochii îi aruncau parcă săgeţi ucigătoare, în timp ce i-a răspuns pe un ton mânios şi lipsit de orice urmă de amabilitate:PPC 13.3

- Câine indian, păgân ce eşti, nu vei primi nimic! Şterge-o de aici!PPC 13.4

Indianul a dat să plece, apoi, întorcându-se din nou către tânărul Sullivan, l-a implorat încă o dată:PPC 13.5

- Sunt foarte înfometat, pentru că nu am mâncat de multă vreme; daţi-mi măcar o coajă de pâine şi un os, ca să prind putere pentru drumul pe care îl mai am de făcut.PPC 13.6

- Pleacă odată, câine păgân, i-a spus fermierul. Nu-ţi dau nimic!PPC 13.7

O luptă teribilă părea să se dea în pieptul vânătorului indian, ca şi când mândria şi nevoia de hrană s-ar fi războit pentru întâietate; dar cea din urmă a biruit, iar glasul acela neputincios s-a auzit din nou:PPC 13.8

- Daţi-mi măcar o cană de apă rece, căci sunt sleit de puteri!PPC 13.9

Dar nici rugămintea aceasta nu a avut un succes mai mare decât celelalte. Cu asprime şi câteva cuvinte jignitoare, a fost trimis să bea din pârâul care curgea puţin mai jos. Aceasta a fost tot ce a putut obţine de la acela care se pretindea a fi creştin, dar care îngăduise ca prejudecăţile şi îndărătnicia să-i împietrească inima faţă de suferinţele fratelui său cu pielea roşie, în timp ce, faţă de cineva din ţara lui, s-ar fi deschis pe loc.PPC 13.10

Cu o atitudine demnă, dar îndurerată, indianul s-a întors şi a plecat încetişor către pârâu. Paşii înceţi şi târşâiţi ai băştinaşului arătau fără nicio umbră de îndoială, că nevoia lui era urgentă. Mândrul indian trebuie să fi fost ajuns, cu adevărat, la capătul puterilor, din moment ce se umilise să ceară din nou şi din nou un lucru pentru care fusese refuzat o dată.PPC 13.11

Din fericire, apelul său disperat a fost auzit de soţia fermierului. Cu adevărat, rareori se întâmplă ca inima unei femei să rămână împietrită la strigătul unui om aflat în suferinţă. Până şi în sălbăticia extremă a Africii Centrale, îndrăzneţul şi nefericitul Mungo Park a fost, în repetate rânduri, salvat de la o moarte aproape sigură, datorită bunătăţii şi grijii ocrotitoare a unor femei ai căror soţi şi fraţi erau însetaţi de sângele lui.PPC 14.1

Soţia fermierului, Mary Sullivan, a auzit întreaga discuţie în timp ce-şi legăna copilaşul să adoarmă. De la fereastră, ea l-a urmărit cu privirea pe sărmanul indian, în timp ce se îndepărta, până când acesta, evident epuizat, s-a prăbuşit la pământ nu departe de casa lor. După ce soţul ei şi-a terminat lucrul şi a pornit către grajduri cu paşi înceţi şi cu ochii plecaţi - pentru că trebuie să mărturisim că nu se simţea prea în largul lui - ea a ieşit din casă şi, în scurt timp, era deja lângă sărmanul indian, cu un urcior cu lapte în mână şi cu un şervet în care era o cină îndestulătoare, alcătuită din pâine, carne friptă şi porumb copt.PPC 14.2

- Doreşte fratele meu roşu să bea nişte lapte cald? a întrebat Mary, aplecându-se deasupra indianului prăbuşit.PPC 14.3

Când acesta s-a ridicat să răspundă invitaţiei făcute, ea a desfăcut şervetul şi l-a rugat să mănânce, ca să prindă putere. După ce a terminat, indianul a îngenuncheat la picioarele ei. Ochii îi străluceau de recunoştinţă şi, cu glasul lui blând, i-a spus:PPC 14.4

- Carcoochee o va apăra pe porumbiţa albă de ghearele vulturului; de dragul ei, tânărul nechibzuit va fi în siguranţă în cuibul lui şi fratele ei roşu nu va căuta să se răzbune.PPC 14.5

Şi, scoţând din sân un mănunchi de pene de stârc, a ales-o pe cea mai lungă şi i-a dat-o lui Mary, spunându-i:PPC 14.6

- Când soţul porumbiţei albe va zbura pe terenurile de vânătoare ale indianului, roagă-l să poarte pana aceasta pe cap. Apoi s-a întors şi a plecat, strecurându-se printre copaci. În curând, nu s-a mai văzut.PPC 14.7

Vara a trecut; secerişul venise şi trecuse; grâul şi porumbul erau depozitate în siguranţă, în hambare; dovlecii aurii erau adunaţi în magazii, pentru iarnă, iar pădurile radiau în minunatele şi variatele nuanţe ale toamnei. Începeau acum pregătirile pentru sezonul de vânătoare, iar William Sullivan făcea parte din numărul celor care urmau să-şi încerce norocul pe terenurile de vânătoare de dincolo de râu, de cealaltă parte a pădurii de brazi. Era curajos, plin de energie şi priceput în mânuirea puştii şi a securii şi de aceea aşteptase întotdeauna apropierea sezonului de vânătoare cu o bucurie deosebită, fără să se teamă deloc de neobişnuitele atacuri ale indienilor cărora le căzuseră în cursă numeroase astfel de grupuri şi în locuri nu prea îndepărtate de cel în care urmau să vâneze ei.PPC 15.1

Dar acum, pe măsură ce se apropia momentul plecării, îi treceau prin minte tot felul de gânduri ciudate, legate de siguranţa lui, iar imaginaţia lui era bântuită de chipul indianului pe care îl tratase cu atâta asprime în vara care tocmai se încheiase. În ajunul zilei în care urmau să pornească la drum, el şi-a exprimat în faţa blândei sale soţii îngrijorarea care îl cuprinsese, mărturisindu-i în acelaşi timp că, de atunci, conştiinţa nu încetase nicio clipă să îl mustre pentru purtarea aceea lipsită de milă. El i-a mai spus că, din clipa aceea, toate învăţăturile pe care le primise în copilărie de la mama sa, cu privire la datoria pe care o avem faţă de aproapele nostru, fuseseră în mod continuu înaintea ochilor lui şi nu-i dăduseră pace, îngreunându-i şi mai mult povara vinovăţiei şi amintindu-i că purtarea sa fusese la fel de neplăcută în ochii lui Dumnezeu, pe cât de plină de cruzime fusese înaintea fratelui său aflat în suferinţă. Mary Sullivan şi-a ascultat soţul în tăcere. Când acesta a încheiat ceea ce avea de mărturisit, ea şi-a aşezat mâna în mâna lui şi, zâmbind, i-a privit faţa îngrijorată şi a început să-i povestească tot ceea ce făcuse atunci când l-a văzut pe indian prăbuşindu-se epuizat la pământ. Ea i-a mărturisit, totodată, că ţinuse ascuns lucrul acesta de teamă să nu-l supere, după ce îl auzise refuzându-i indianului orice ajutor. Apoi, mergând la un dulap, ea a scos de acolo o minunată pană de stârc, repetându-i soţului ei tot ceea ce-i spusese indianul înainte de a pleca şi asigurându-l că acum putea să plece fără nicio teamă.PPC 15.2

- Nu cred, i-a răspuns Sullivan. Aceşti indieni nu iartă niciodată o jignire.PPC 16.1

- Dar nici nu uită un gest de bunătate, a adăugat Mary. Îţi voi coase această pană la pălăria de vânătoare şi apoi te voi încredinţa, dragul meu soţ, în mâinile lui Dumnezeu, ca să te ocrotească El; dar, cu toate că ştiu că El va avea grijă de tine şi fără această pană, îmi amintesc că tatăl meu obişnuia să spună că nu trebuie să neglijăm niciunul dintre mijloacele legitime pe care le avem la dispoziţie pentru siguranţa noastră. Maxima lui era: „Încrede-te ca un copil, dar acţionează ca un om matur”. Pentru că, dacă vrem să reuşim, trebuie să ne ajutăm singuri şi să nu aşteptăm ca Dumnezeu să facă minuni în dreptul nostru, în timp ce noi stăm cu mâinile în sân şi nu facem nimic. Dragul meu William, a adăugat ea după un timp, acum, că tatăl meu a murit şi nu mai este, mă gândesc mult mai mult la ceea ce îmi spunea decât mă gândeam atunci când era cu mine; mă tem că amândoi suntem pe un drum greşit şi simt că, dacă am fi trataţi aşa cum merităm, Dumnezeu ne-ar părăsi şi ne-ar lăsa singuri, doar în puterile noastre, pentru că şi noi L-am părăsit pe El.PPC 16.2

În timp ce vorbea, în ochii lui Mary erau lacrimi. Ea era singura fiică a unui evlavios marinar englez şi încă din copilărie promisese să împlinească toate aspiraţiile religioase pe care le aveau părinţii în privinţa ei. Dar, pe atunci, evlavia ei era mai mult în minte decât în inimă; ea nu se putuse împotrivi mărturisirii de dragoste, pe care i-o făcuse Sullivan, care era un om cu o personalitate puternică, şi toate hotărârile ei legate de religie se risipiseră „ca roua dimineţii”; ca soţie a lui, ea îşi pierduse înclinaţia către ceea ce altădată îi făcea atâta plăcere. Deşi părea foarte fericită, în toate bucuriile ei exista ceva, ca un ghimpe, care îi producea durere, şi acesta era năzuinţa unui suflet frământat de convingerea că păcătuise, îndepărtându-se de Dumnezeul cel viu. Treptat, simţământul acesta devenise tot mai profund. Spiritul harului era la lucru în inima ei şi, zi după zi, îi aducea aminte de adevărurile pe care le auzise în copilărie, conducând-o astfel înapoi pe drumul pe care îl cunoştea. Între cei doi a urmat o conversaţie lungă şi, în noaptea aceea, tânăra pereche a îngenuncheat pentru prima dată în rugăciune şi în închinare adevărată.PPC 16.3

Dimineaţa următoare, dimineaţa plecării, a fost de o nespusă fru-museţe. Pe fruntea lui William Sullivan nu se mai vedea niciun nor. Strălucirea razelor soarelui părea să fi împrăştiat temerile care îl bântuiseră în seara precedentă şi a fost nevoie de rugăminţi insistente din partea soţiei sale ca să nu-şi dea jos pana de stârc de la pălăria de vânătoare. Ea l-a luat de mână, i-a şoptit ceva la ureche şi apoi buzele lui au tremurat uşor în timp ce i-a răspuns:PPC 17.1

Bine, draga mea, dacă tu chiar crezi că pana aceasta mă va proteja de pieile roşii, de dragul tău, o voi păstra.PPC 17.2

Apoi, William şi-a pus pălăria pe cap şi puşca pe umăr şi, împreună cu ceilalţi vânători care urmau să-l însoţească, a pornit spre terenurile de vânătoare.PPC 17.3

Ziua aceea s-a scurs ca orice zi obişnuită de vânătoare. Au fost ucise multe animale, iar la căderea nopţii, vânătorii şi-au găsit adăpost în bârlogul unui urs, pe care unul dintre ei avusese şansa să-l împuşte, în timp ce acesta se îndrepta pe înserat către râu. Carnea lui le-a asigurat, la cină, o friptură excelentă, iar blana au pus-o peste un pat de frunze pentru a le ţine cald în noaptea aceea lungă şi rece de noiembrie.PPC 17.4

Odată cu primii zori ai dimineţii, vânătorii au ieşit din adăpostul lor improvizat şi au reînceput căutarea. În timp ce urmărea un cerb, William s-a îndepărtat prea mult de tovarăşii săi şi, în încercarea de a-i regăsi, s-a rătăcit. Ceas după ceas, a căutat în zadar un semn după care să-şi poată găsi drumul prin labirintul întunecat al pădurii, deoarece copacii erau atât de groşi, încât aproape că nu lăsau să treacă nicio rază de soare. Nefiind obişnuit cu viaţa în pădure, nu şi-a putut găsi drumul, aşa cum ar fi făcut un om al pădurii, urmărind care parte a copacilor era acoperită cu muşchi. De câteva ori, a tresărit speriat, pentru că i se părea că vede ochii strălucitori ai vreunui indian stând la pândă, şi adesea îşi dădea puşca jos de pe umăr, pregătit să-şi vândă pielea cât mai scump cu putinţă.PPC 17.5

Către seară, copacii au devenit din ce în ce mai subţiri şi mai mici, până când s-a trezit că a ajuns la marginea unei imense prerii, acoperite cu un covor de iarbă moale şi presărate, din loc în loc, cu pâlcuri de copaci pitici şi cu tufişuri. Prin mijloc, preria era traversată de un râu, către care Sullivan şi-a îndreptat paşii în grabă. Era şi obosit, şi înfometat, pentru că nu mâncase nimic de dimineaţă. Pe malul râului erau multe tufişuri şi de aceea Sullivan s-a apropiat cu băgare de seamă, după ce şi-a tras piedica la puşcă pentru a fi gata să se apere, în caz că ar fi apărut vreun pericol neaşteptat. Mai avea câţiva metri până la râu când un foşnet, venit dinspre tufişuri, l-a făcut să se oprească. În clipa următoare, în faţa lui a apărut un bizon uriaş.PPC 18.1

De obicei, aceste animale umblă prin prerie în turme imense, unele ajungând chiar la câteva mii de capete. Uneori, însă, bizonii sunt întâlniţi umblând singuri, fiind separaţi de turmă fie accidental, fie de către indieni, care au o dibăcie extraordinară în vânarea acestor formidabile creaturi. Bizonul s-a oprit o clipă, apoi şi-a coborât capul imens şi s-a repezit înainte, către intrus. Sullivan a ţintit, dar fiara era prea aproape de el, ca să aibă timp să-şi pregătească împuşcătura cu calmul şi cu atenţia care să-i asigure reuşita, astfel încât bizonul, deşi uşor rănit, continua să se apropie de el cu o furie şi mai mare. Sullivan era un om foarte puternic şi, deşi slăbit din cauza nemâncării şi a marşului obositor, disperarea i-a dat curaj şi i-a întărit braţul, astfel încât, cu o mare prezenţă de spirit, atunci când animalul s-a năpustit spre el, l-a înşfăcat de coarne şi şi-a scos pumnalul în speranţa că îl va putea înfige în gâtul adversarului său. Dar lupta era prea inegală, ca omul să poată birui; bizonul s-a scuturat şi l-a aruncat pe Sullivan la pământ, pregătindu-se să-l zdrobească în picioare. Chiar în clipa aceea, înapoia lui s-a auzit un foc de armă şi, în momentul următor, animalul a zvâcnit în aer, pentru ca apoi să se prăvălească chiar lângă el, acoperindu-l în parte pe Sullivan, care rămăsese consternat. În faţa lui se înălţa silueta întunecată a unui indian care tocmai îşi împlânta cuţitul de vânătoare în grumazul bizonului, cu toate că împuşcătura fusese suficientă ca să-l omoare, pentru că îi străpunsese creierul. Dar arterele care străbăteau gâtul animalului au fost tăiate şi sângele a început să curgă, astfel încât carnea vânatului să poată fi păstrată mai mult timp.PPC 18.2

Atunci, indianul s-a întors spre Sullivan, care nu se trăsese încă de sub bizon şi care, cu simţăminte amestecate, de speranţă şi de teamă, pentru că nu ştia dacă tribul căruia îi aparţinea indianul era prietenos sau nu, l-a rugat să-i arate drumul până la adăpostul cel mai apropiat.PPC 19.1

Dacă vânătorul obosit se va odihni până mâine de dimineaţă, vulturul îi va arăta drumul către cuibul porumbiţei lui albe - a fost replica indianului, în stilul plastic, atât de caracteristic poporului său.PPC 19.2

Apoi, luându-l de mână pe Sullivan, l-a condus cu repeziciune prin întunericul din ce în ce mai adânc, până când au ajuns la o mică tabără aşezată în apropierea râului, la adăpostul unor copaci care crescuseră chiar pe mal. Aici, indianul i-a dat lui Sullivan o porţie îndestulătoare de mămăligă şi nişte carne de căprioară. După aceea, aşternând pe jos nişte piei de animale drept pat, i-a făcut semn să se aşeze peste ele şi l-a lăsat să se odihnească.PPC 19.3

Lumina zorilor încă nu se ivise la răsărit când indianul l-a trezit pe Sullivan şi, după o masă uşoară, au pornit împreună către aşezările albilor. Indianul mergea în faţa însoţitorului său, fâcându-şi drum prin pădurea aflată încă în întuneric cu o siguranţă şi cu o rapiditate care arătau că era familiarizat cu potecile şi cu toate străfundurile pădurii. Alegând drumul cel mai direct, fără să se teamă că s-ar putea rătăci, şi orientându-se după semne necunoscute chiar şi celor mai experimentaţi vânători, cei doi au traversat pădurea cu mult mai repede decât o făcuse Sullivan şi, înainte ca soarele auriu să se coboare dincolo de crestele munţilor care se vedeau în depărtare, Sullivan şi-a dat seama că a ajuns acasă. Acolo, totul era liniştit şi, la vederea locului atât de drag, nu şi-a putut reţine un strigăt de bucurie. Apoi, întorcându-se către indian, a lăsat să i se reverse din inimă toată recunoştinţa pe care o simţea faţă de acesta.PPC 19.4

Războinicul, care până atunci nu lăsase să i se vadă faţa decât în lumina difuză a colibei lui, l-a privit acum drept în faţă, lăsând ca razele soarelui să cadă asupra chipului său. Astfel, uluit, bărbatul alb a putut descoperi în călăuza dinaintea lui trăsăturile aceluiaşi indian pe care, cu cinci luni în urmă, îl alungase cu atâta cruzime. Pe faţa lui se putea citi o expresie demnă, dar blândă, de mustrare. Vocea însă îi era calmă şi amabilă, în timp ce i s-a adresat:PPC 19.5

— Acum cinci luni, când eram flămând şi obosit, m-ai numit „câine de indian” şi m-ai alungat de la uşă. Astă-noapte aş fi putut să mă răzbun, dar porumbiţa albă mi-a dat să mănânc şi, de dragul ei, ţi-am cruţat viaţa. Carcoochee te îndeamnă să mergi acasă şi, ori de câte ori vei mai întâlni un om cu pielea roşie, care are nevoie de bunătatea ta, să te porţi cu el aşa cum m-am purtat eu cu tine. Rămas bun!PPC 20.1

I-a făcut cu mâna şi s-a întors să plece, dar Sullivan s-a repezit înaintea lui şi l-a implorat atât de stăruitor să meargă cu el, ca semn că îl iertase cu adevărat pentru purtarea lui nemiloasă, încât, în cele din urmă, indianul a consimţit şi fermierul smerit l-a condus în casă. Acolo, blânda lui soţie a fost în aceeaşi măsură surprinsă şi bucuroasă să-şi vadă soţul întorcându-se atât de repede. Era plină de recunoştinţă faţă de nobilul om al sălbăticiei, care îl salvase pe Sullivan din pericol, răsplătind astfel bunătatea de care dăduse ea dovadă şi iertând jignirea adusă de soţul ei. Carcoochee a fost tratat nu doar ca un oaspete de onoare, ci şi ca un frate, aşa cum avea să devină în timp pentru ei.PPC 20.2

Numeroase au fost vizitele pe care indianul le-a făcut apoi la căsuţa celui care fusese odată atât de nemilos şi plin de prejudecăţi. Acum, însă, acesta se schimbase datorită lecţiei de bunătate pe care o primise de la fratele său cu pielea roşie. Această lecţie a fost mijlocul prin care a devenit conştient de propria sa păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu şi de defectele sale de caracter în ceea ce privea datoria faţă de semeni. El a fost condus de Duhul Sfânt să simtă nevoia după sângele ispăşitor al Domnului Hristos. Lună după lună, timpul trecea, iar Mary Sullivan şi soţul ei făceau dovada incontestabilă că, într-adevăr, amândoi trecuseră „de la moarte la viaţă”.PPC 20.3

Bunătatea lui Carcoochee a fost răsplătită, cu adevărat, însutit. A trecut mult timp până când în inima lui să se poată vedea vreo schimbare esenţială, dar, în cele din urmă, Domnul a găsit cu cale să binecuvânteze învăţăturile neobosite ale prietenilor lui albi spre binele lui spiritual şi să răspundă la rugăciunile credinţei.PPC 20.4

Indianul acesta a fost primul băştinaş convertit de misionarul american, care a venit vreo doi ani mai târziu şi a întemeiat un centru misionar la câţiva kilometri depărtare de căsuţa lui Sullivan. După o instruire lungă şi plină de experienţe, indianul, care cândva îşi arunca securea ucigătoare atât către albi, cât şi către pieile roşii, a pornit mai departe înarmat cu o altfel de armă - cu „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” - pentru a face cunoscut compatrioţilor săi păgâni „vestea bună, care va fi o mare bucurie”, că „Isus Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi”. El le-a spus că „oricine crede în El nu va pieri, ci va avea viaţă veşnică”, fie că este evreu sau dintre neamuri, rob sau slobod, alb sau roşu, pentru că „toţi suntem una în Hristos”.PPC 21.1

El a lucrat astfel mulţi ani până când, obosit de trudă şi de bătrâneţe, s-a întors în căminul prietenilor lui albi. Acolo, după câteva luni, a adormit în Isus, lăsându-le prietenilor săi speranţa fericitei întâlniri de la învierea celor drepţi.PPC 21.2

De atunci au trecut mulţi ani. Acum nu mai există acolo nicio urmă din căsuţa soţilor Sullivan, care odihnesc amândoi în cimitirul din pădure, unde sunt îngropate şi oasele lui Carcoochee. Urmaşii lor locuiesc încă în orăşelul care s-a întemeiat mai târziu în locul acela. Adesea, străbunicul le povesteşte nepoţeilor săi această istorioară, în timp ce stau aşezaţi sub maiestuosul arbust încărcat de magnolii, care îşi aruncă umbra peste mormintele eroilor despre care le povesteşte. Lecţia pe care doreşte să o întipărească în mintea micuţilor lui ascultători este una pe care toţi ar trebui să o purtăm în inimile noastre, şi anume: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.”PPC 21.3

Nu vorbi nicicând cu asprime;
Învaţă să simţi şi fericirea, şi suferinţa de lângă tine.
Şi, în loc de răutate, de ură şi înşelăciune,
Lasă-te condus de prietenie şi de gânduri bune.
Ce are alta omul de moştenit pe pământ
Decât durere, regrete şi goană după vânt?PPC 21.4