Discutând acest pasaj, sora White scrie: “Nu ni se spune să-i judecăm după cuvântările lor frumoase sau după mărimea manifestărilor de evlavie. Ei trebuie să fie judecați după cuvântul lui Dumnezeu. La lege și la mărturie”. — Cugetări de pe Muntele Fericirilor, 208.BR 133.2

“Sunt oameni care cred că au dreptate când n-au. În timp ce ei iau pe Isus ca Domnul lor și fac de ochii lumii lucruri mari în numele Său, ei sunt lucrători ai neliniștii”. — Idem, 209.BR 133.3

Sunt două puteri care se luptă a stăpâni lumea, două înțelepciuni absolut potrivnice:BR 133.4

“Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii. Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă și un duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele. Înțelepciunea care vine de sus, este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare, de roade bune, fără părtinire, nefățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace”. Iacob 3, 13-18.BR 133.5

Ați văzut roadele reformismului? Aduc ele în sânul bisericii lui Hristos, blândețea, un spirit ușor de înduplecat, conlucrarea, respectul față de alții și față de autoritate, umilința, mila, unirea, roadele pașnice ale dreptății și iubirii? Sau din contră, pizmă, duh de ceartă, de condamnare, de neîngăduință, de judecată, de critică, de necredință, înălțarea eului, fanatism, exagerare, fariseism, murmur, nemulțumire, descurajare, învrăjbire, despărțire, pierderea sufletelor?BR 133.6

Când bunăvoința, bunătatea, duioșia și simpatia se dau pe față în viața noastră; când bucuria de a lucra cu dreptate este în inimile noastre; când Hristos, și nu eul, este înălțat, putem cunoaște că credința noastră este de o bună calitate.BR 134.1

Ne-am referit în ultimul nostru studiu la unul din aceste personaje, lăudându-se că reformează biserica și care parcurgea, acum câțiva ani, diferite părți ale câmpului nostru făcând mare caz de milă și sfințenie și ascunzând pilula veninoasă cu bănuielii în citate culese cu îndemânare din Mărturii. Cu ceilalți tovarăși, el avu un succes care produse desigur strigăte de triumf în sfatul marelui răzvrătit, dar care făcu pe îngeri să plângă. La Strassbourg, o străduință de evanghelizare care promitea, fu ruinată în câteva săptămâni. Surprinse și rătăcite, ne mai știind ce să creadă, mai multe zeci de persoane, care urmau conferințele cu un interes viu, se îndepărtară pentru a nu mai reveni; clasa de botez se goli. Câțiva membri cu putere de înrâurire, molipsiți, luară după ei pe alții. Douăzeci și cinci până la treizeci de membri ai bisericii, dacă mi-aduc bine aminte, se lăsară momiți. Totul nou, totul frumos! Timp de oarecare vreme ei trăiră în exaltare, strângându-se laolaltă de o parte, scoțând la iveală superioritatea lor, și adăpând pe ceilalți cu criticele lor. Câteva luni mai târziu, acești “reformatori” se subîmpărțiră în trei grupe. Erau sfinții, preasfinții și supersfinții. Rezultate asemănătoare se produseră la Mulhouse și în alte locuri. Unde sunt ei astăzi? Au prosperat și au întemeiat ei o biserică mai bună sau mai curată decât Laodiceea? Foarte rari au fost cei care își înțeleseră greșeala, în timp ce solzii mândriei spirituale și ai criticii căzură de pe ochii lor. Alții dispărură încetul, și astăzi sunt despărțiți de poporul lui Dumnezeu și pierduți în lume. În loc să aducă lumină asupra unor lucruri dăinuitoare, promisiunile frumoase ale reformismului se traduseră în practică printr-o fărâmițare și o pierdere a sufletelor. Cum nu ne vom ridica cu toată puterea în contra unei înșelăciuni atât de ascunsă și atât de periculoasă? Față în față cu acești rătăciți nenorociți, am simțit de mai multe ori puterea de amăgire care întovărășește propaganda lor. Am observat întortocherile, schimbările și felul special de judecata ce falsifică învățătura Mărturiilor, în numele cărora pretind că lucrează. Ele sunt de neobservat, ca ceva alunecos ce trece printre degete mai înainte de a-l prinde. Îmbrăcându-se cu haina reformatorilor trimiși ai cerului pentru a mântui Biserica din apostazie, ei se dau drept singurii tâlcuitori care nu dau greș ai Mărturiilor, sustrăgându-se în chip sistematic de la învățăturile lor cele mai limpezi. Cu o neîngăduință aspră ca un drug de fier, ei aplică altora, și îndeosebi fraților conducători, ideile lor preconcepute și deducțiile lor fără temei.BR 134.2

Unul dintre cei pe care ei îl câștigaseră, reîntors la simțămintele mai bune ne istorisi experiențele sale; ele erau într-adevăr lămuritoare pe deplin. Într-unul din comitetele la care luase parte, acești “reformați” petrecură o bună parte a nopții pentru a se certa. “Eu am găsit la ei”, ne-a spus el, “toate greșelile, toate slăbiciunile, toate pornirile pe care ei le mustrau la alții, dar într-o măsură de zece ori mai mare”.BR 135.1

Reformism și reformațiune

Alfabetul reformei