Răstignirea lui Hristos

Fiul lui Dumnezeu a fost dat poporului pentru a fi răstignit; cu strigăte de triumf, L-au luat de acolo pe scumpul Mântuitor. El era slăbit și amețit de oboseală, durere și pierderea sângelui din pricina biciuirii și loviturilor primite; cu toate acestea, crucea cea grea, pe care avea să fie în curând pironit a fost pusă asupra Lui. Isus a leșinat sub povară. De trei ori a fost pusă crucea asupra Lui și de trei ori a leșinat. Unul dintre urmașii Lui, un bărbat care nu mărturisise pe față credința în Hristos, dar care credea în El, a fost apoi prins. Crucea a fost pusă în spatele lui și el a dus-o la locul răstignirii. Companii de îngeri erau adunate deasupra acelui loc. Un număr de ucenici de-ai lui Isus L-au urmat la Calvar cu durere și plâns amar. Și-au reamintit intrarea Lui triumfală, pe măgăruș, în Ierusalim, care avusese loc numai cu câteva zile în urmă, când Îl urmaseră strigând “Osana în cerurile prea înalte!” și așternându-I în cale veșmintele lor și ramuri frumoase de palmier. Se gândiseră că atunci avea să ia împărăția și să domnească peste Israel precum un prinț vremelnic. Ce mult se schimbase acea scenă! Cum se înneguraseră perspectivele! Acum, fără bucurie, fără vreo nădejde care să le redea voioșia, ci cu inimile cuprinse de teamă și disperare, Îl urmau încet, întristați, pe Acela care fusese dezonorat și umilit și care avea să moară.ST 175.2

Mama lui Isus era acolo. Inima ei era străpunsă de o durere pe care nu o poate simți decât o mamă duioasă; totuși, asemenea ucenicilor, încă spera că Hristos va face vreo minune și va scăpa de ucigași. Nu putea suporta gândul că Se va lăsa răstignit. Dar pregătirile erau gata și Isus a fost așezat pe cruce. Au fost aduse cuiele și ciocanul. Inimile ucenicilor s-au strâns în pieptul lor. Mama lui Isus se afla sub apăsarea unei agonii aproape imposibil de îndurat. Înainte ca Mântuitorul să fie străpuns de cuie pe cruce, ucenicii au dus-o din locul în care se desfășura această scenă, ca să nu audă zgomotul făcut de piroane în timp ce acestea străpungeau oasele și mușchii mâinilor și picioarelor Sale rănite. Isus nu a murmurat, ci a gemut în agonie. Fața Îi era palidă, iar pe sprânceana Lui atârnau picături mari de sudoare. Satana a tresăltat văzând suferința prin care trecea Fiul lui Dumnezeu, deși se temea că eforturile lui de a zădărnici planul de mântuire fuseseră inutile, că împărăția lui era pierdută și că la sfârșit avea să fie nimicit.ST 176.1

După ce Isus fusese pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată și, cu putere, înfiptă în locul pregătit pentru ea în pământ, provocând sfâșierea cărnii și cea mai intensă durere. Pentru a face ca moartea lui Isus să fie cât mai rușinoasă cu putință, împreună cu El au fost răstigniți și doi tâlhari, câte unul de fiecare parte. Tâlharii au fost aduși cu forța și, după multă rezistență din partea acestora, brațele le-au fost întinse și pironite pe crucile lor. Dar Isus S-a supus cu blândețe. N-a fost nevoie de nimeni să-I întindă cu forța brațele pe cruce. În timp ce tâlharii își blestemau călăii, Mântuitorul Se ruga în agonie pentru vrăjmașii Lui: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Hristos nu a îndurat numai durerea trupească; păcatele întregii lumi erau asupra Sa.ST 176.2

În timp ce Isus atârna pe cruce, unii care treceau pe acolo Își băteau joc de El dând din cap ca și cum s-ar fi plecat înaintea unui împărat, și Îi spuneau: “Tu, care strici Templul și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine Însuți. Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce.” Satana folosise aceleași cuvinte când I se adresase lui Hristos în pustie: “Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu”. Preoții cei mai de seamă, bătrânii și cărturarii spuneau în bătaie de joc: “Pe alții i-a mântuit, și pe Sine Însuși nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El!” Îngerii care se aflau deasupra scenei răstignirii lui Hristos erau indignați peste măsură când mai marii poporului râdeau de El și ziceau: “Dacă El este Fiul lui Dumnezeu, să Se izbăvească singur”. Ei doreau să vină chiar acolo în ajutorul lui Isus și să-L salveze, dar nu li s-a dat permisiunea să facă acest lucru. Obiectivul misiunii Sale nu era încă atins.ST 177.1

Când Isus atârna pe cruce, în timpul acelor lungi ceasuri de agonie, El nu și-a uitat mama. Ea se reîntorsese la scena cea îngrozitoare, pentru că nu mai putea să stea departe de Fiul ei. Ultima lecție pe care a dat-o Isus a fost o lecție a compasiunii și omeniei. S-a uitat la fața chinuită de durere a mamei Sale și apoi la ucenicul Său preaiubit, Ioan. A spus mamei Sale: “‘Femeie, iată fiul tău’. Apoi i-a zis ucenicului: ‘Iată mama ta’.” Și din ceasul acela Ioan a luat-o în propria sa casă.ST 177.2

În agonia Sa, lui Isus i s-a făcut sete și I s-a dat să bea oțet amestecat cu fiere; dar când a gustat, a refuzat să bea. Îngerii priviseră agonia iubitului lor Comandant până când nu mai suportaseră și își acoperiseră fețele. Soarele refuzase să privească asupra acelei scene groaznice. Isus a strigat cu glas tare, umplând de groază inimile ucigașilor Lui: “S-a isprăvit”. Atunci catapeteasma templului s-a sfâșiat de sus până jos, pământul s-a zguduit și stâncile s-au sfărâmat. Un mare întuneric s-a lăsat pe fața pământului. Când Isus a murit, părea că ultima speranță a ucenicilor fusese spulberată. Mulți dintre urmașii Lui fuseseră martori la scena suferințelor și a morții Sale, și cupa tristeții lor era plină.ST 177.3

Satana nu a mai jubilat atunci, așa cum o făcuse înainte. Nădăjduise să împiedice planul de mântuire; dar acesta era prea bine așezat. Și acum, prin moartea lui Hristos, știa că el însuși va trebui să moară la sfârșit și că împărăția lui avea să-I fie dată lui Isus. A ținut o consfătuire cu îngerii lui. Nu reușise să facă nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu și acum trebuia ca ei să-și sporească eforturile și, cu puterea și măiestria lor, să se întoarcă înspre urmașii Lui. Trebuia să-i oprească pe toți cei pe care-i puteau împiedica să primească mântuirea cumpărată pentru ei de către Isus. Făcând acest lucru, Satana putea lucra încă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. De asemenea, avea să fie în interesul lui să-i oprească pe cât mai mulți să vină la Isus. Căci păcatele celor care sunt răscumpărați prin sângele lui Hristos se vor întoarce în cele din urmă asupra celui de la care au plecat, și acesta va trebui să suporte pedeapsa pentru ele, câtă vreme cei care nu acceptă mântuirea prin Isus vor suferi pedeapsa pentru propriile lor păcate.ST 178.1

Viața lui Hristos fusese întotdeauna lipsită de bogăție lumească, cinste sau etalare. Tăgăduirea de sine și umilința Sa se aflaseră într-un contrast izbitor cu mândria și îngăduirea plăcerilor proprii ale preoților și bătrânilor. Curăția Lui nepătată era o mustrare continuă față de păcatele lor. L-au disprețuit pentru umilința, sfințenia și puritatea Sa. Dar cei care L-au disprețuit aici Îl vor vedea într-o zi în grandoarea cerului și slava neîntrecută a Tatălui Său.ST 178.2

În sala de judecată, El a fost înconjurat de dușmani care însetau după sângele Lui; dar cei împietriți, care au strigat “sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” Îl vor vedea ca Împărat încununat cu cinste. Toată oștirea cerească Îl va însoți în drumul Său cu cântece de biruință, de măreție și putere, închinate Aceluia care a fost înjunghiat, dar care trăiește și este un biruitor puternic.ST 178.3

Oameni jalnici, slabi și nenorociți au scuipat în fața Împăratului slavei, în timp ce un strigăt de triumf brutal a fost scos de gloata care era martora insultei degradante. Au stricat cu lovituri și cruzime acea față care a umplut tot cerul de admirație. Ei vor privi din nou acea față, strălucitoare precum soarele la amiază, și vor căuta să fugă de ea. În locul acelui strigăt de triumf, ei se vor jeli din pricina Lui.ST 179.1

Isus Își va arăta mâinile, care poartă semnele răstignirii. Va purta veșnic semnele acestei cruzimi. Fiecare urmă lăsată de cuie va spune povestea răscumpărării minunate a omului și prețul scump care a fost plătit pentru ea. Chiar oamenii care au înfipt lancea în coasta Domnului vieții vor privi semnul lăsat de vârful lăncii și, cuprinși de o teribilă suferință, vor deplânge rolul pe care l-au jucat în mutilarea corpului Său.ST 179.2

Ucigașii Lui au fost foarte deranjați de înscrisul “Împăratul iudeilor”, pus pe cruce, deasupra capului Său. Dar atunci ei vor fi obligați să-L vadă în toată slava și puterea Sa împărătească. Vor privi veșmântul și coapsa Lui, pe care este scris cu litere vii “Împărat al împăraților și Domn al domnilor”. Au strigat la El în derâdere, în timp ce atârna pe cruce: “Hristos, Împăratul lui Israel să coboare de pe cruce, ca să putem și noi vedea și crede”. Îl vor privi atunci având putere și autoritate împărătească. Nu vor mai cere nici o dovadă că El este Împăratul lui Israel; ci, copleșiți de un sentiment al maiestății și slavei Sale nespus de mari, vor fi siliți să recunoască: “Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului”.ST 179.3

Zguduirea pământului, sfărâmarea stâncilor, întunericul care s-a lăsat peste pământ și strigătul puternic al lui Isus: “S-a sfârșit!”, în timp ce Își dădea viața, i-au tulburat pe dușmanii Lui și i-a făcut pe ucigașii Lui să tremure. Ucenicii s-au mirat de aceste manifestări ieșite din comun, dar speranțele lor erau spulberate. Se temeau că iudeii vor căuta să-i ucidă și pe ei. Erau bine încredințați că o asemenea ură ca aceea care se manifestase împotriva Fiului lui Dumnezeu, nu avea să se termine o dată cu El. Ei au petrecut ore de însingurare în care și-au plâns dezamăgirea. Se așteptaseră ca Isus să domnească precum un Prinț al acestei lumi, dar speranțele lor muriseră o dată cu El. În întristarea și dezamăgirea lor își puneau chiar întrebarea dacă nu cumva i-a amăgit. Chiar și mama Lui a șovăit în credința pe care o avea în El ca fiind Mesia.ST 179.4

Cu toate că ucenicii fuseseră dezamăgiți în așteptările pe care le aveau în privința lui Isus, Îl iubeau încă și doreau să-I îngroape trupul cu cinste, dar nu știau cum s-o facă. Iosif din Arimatea, un bogat și influent consilier al iudeilor și un discipol adevărat al lui Isus, s-a dus în particular, dar cu îndrăzneală la Pilat și l-a implorat să-l lase să ia trupul Mântuitorului. Nu a avut curajul de a merge în mod deschis din pricina urii iudeilor. Ucenicii se temeau că aceștia vor face eforturi pentru ca trupul lui Hristos să nu primească un loc de odihnă onorabil. Pilat și-a oferit acordul, iar ucenicii au luat trupul neînsuflețit de pe cruce în timp ce plângeau cu o suferință de nespus deasupra speranțelor lor năruite. Trupul a fost înfășurat cu grijă într-o pânză delicată de in și așezat în mormântul cel nou al lui Iosif.ST 180.1

Femeile care Îl urmaseră cu umilință pe Hristos, pe când trăia, nu au vrut să-L părăsească până când nu L-au văzut așezat în mormânt având o piatră foarte grea așezată înaintea ușii, pentru ca vrăjmașii Lui să fie împiedicați să-I ia trupul. Dar nu ar fi trebuit să se teamă, căci am văzut că oștirea îngerească veghea cu un interes nespus de mare în locul de odihnă al lui Isus, așteptând cu nerăbdare porunca de a-și juca rolul în eliberarea din temniță a Împăratului slavei.ST 180.2

Ucigașii lui Hristos se temeau că ar fi putut totuși să învie și să le scape. Din această pricină, i-au cerut lui Pilat o strajă pentru a păzi mormântul până a treia zi. Lucrul acesta a fost aprobat, iar piatra de la ușă a fost sigilată, pentru ca ucenicii Lui să nu-I fure trupul și să spună că înviase din morți.ST 181.1