Capitolul 6 — Rugăciunea lui Daniel

Când timpul celor șaptezeci de ani de captivitate se apropia de încheiere, inima lui Daniel a început să fie foarte mult frământată de profețiile lui Ieremia. El vedea că a sosit timpul, când Dumnezeu avea să dea poporului Său ales o altă cercare. Cu post, cu umilință și rugăciune, el implora pe Dumnezeul cerului pentru Israel, prin aceste cuvinte: “Doamne Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. N-am ascultat de robii Tăi, proorocii, care au vorbit în Numele Tău, împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri și către tot poporul țării”. Daniel 9, 4-6.SV 46.1

Daniel nu aducea propria sa credincioșie înaintea Domnului, în loc să susțină că ar fi curat și Sfânt, acest profet onorat s-a identificat cu păcătoșii adevărați ai lui Israel, înțelepciunea pe care Dumnezeu i-o dăduse era mult mai mare decât înțelepciunea marilor bărbați ai lumii, întocmai după cum lumina soarelui e mai strălucitoare decât lumina slabă a stelelor pe cerul amiezii. Totuși astfel de rugăciuni se înălțau de pe buzele acestui bărbat atât de mult onorat de către cer. Cu o adâncă umilință, cu lacrimi și cu o inimă zdrobită, el se ruga pentru sine și pentru poporul său. El își goli sufletul înaintea lui Dumnezeu, mărturisind propria sa nevrednicie și recunoscând mărimea și maiestatea Domnului.SV 46.2