Isus osândește îndreptățirea de sine

Mântuitorul a condamnat întotdeauna îndreptățirea de sine. El a învățat pe ucenicii Săi că cea mai înaltă religie este aceea care se dă pe față într-un spirit blând și liniștit. El îi sfătuiește să facă faptele lor bune în tăcere, nu pentru etalare, nu cu gândul de a fi lăudați sau onorați de oameni, ci spre onoarea lui Dumnezeu, așteptând să fie răsplătiți în lumea viitoare. Și că dacă ei săvârșesc fapte bune spre a fi lăudați de oameni, atunci nici o răsplătire nu vor primi de la Tatăl lor ceresc.SV 8.3

Hristos a învățat pe urmașii Săi să nu se roage ca să fie auziți de oameni. “Ci tu, când te rogi intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui Tău care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.” Matei 6, 6. Asemenea cuvinte ieșite de pe buzele lui Hristos, ne arată că El nu privește cu mulțumire acel fel de evlavie, atât de obișnuit printre farisei. Învățăturile Sale, rostite de pe Muntele Fericirilor, arată că faptele de binefacere trebuie să fie săvârșite cu noblețe și că serviciile divine răspândesc cel mal bun miros, atunci când sunt împlinite într-un spirit lipsit de pretenție, într-un mod blând și umilit. Gândurile curate sfințesc fapta.SV 8.4

Adevărata sfințire înseamnă supunere deplină față de voința lui Dumnezeu. Cugetele și sentimentele de răzvrătire sunt atunci biruite, iar glasul lui Isus trezește o nouă viață, care pătrunde întreaga ființă. Aceia care sunt cu adevărat sfințiți nu-și vor pune propria lor părere ca măsură a dreptății sau nedreptății. Ei nu sunt nici bigoți dar nici drepți în ochii lor proprii; ei sunt geloși pe ei înșiși, temându-se mereu să nu piardă făgăduința prin neîmplinirea tuturor condițiilor pe care se sprijină făgăduințele.SV 9.1