Apostolul Petru a venit la Domnul Hristos cu întrebarea: “Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu, când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Rabinii limitau acordarea iertării până la trei ori. Apostolul Petru, îndeplinind — după părerea lui — învățătura Domnului Hristos, a gândit să extindă acordarea iertării până la “șapte ori” numărul desăvârșirii. Dar Domnul Hristos ne-a învățat că nu trebuie să obosim iertând. “Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.”PDH 243.1

Apoi, El înfățișează adevăratul motiv pe baza căruia iertarea trebuie să fie acordată, cum și primejdia de a nutri un spirit neiertător. Într-o parabolă, El a povestit despre un împărat care a venit să se socotească cu slujbașii care administrau afacerile împărăției sale. Unii dintre acești slujbași au primit o imensă sumă de bani aparținând statului. Pe când împăratul cerceta modul în care aceștia au administrat bunurile ce le-au fost încredințate, înaintea lui a fost adus un om a cărei datorie față de stăpânul său se ridica la imensa sumă de zece mii de talanți.PDH 243.2

El n-avea cu ce plăti datoria; conform obiceiului, împăratul a poruncit să fie vândut, cu tot ceea ce avea, ca să plătească datoria. Dar, îngrozit, omul se aruncă la picioarele lui și-l imploră spunându-i: “Doamne, mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti tot.” Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria.PDH 244.1

“Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: ‘Plătește-mi ce-mi ești dator!’ Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga și zicea: ‘Mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti.’ Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniță, până va plăti datoria. Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta și i-a zis: ‘Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.” Matei 18, 23-35.PDH 244.2

Această parabolă prezintă detaliile care sunt necesare pentru completarea tabloului, dar care n-au corespondent în semnificația ei spirituală. Atenția nu trebuie să fie atrasă de aceste detalii. Aici sunt ilustrate unele adevăruri mari, și atenția noastră trebuie să fie acordată acestora.PDH 244.3

Iertarea acordată de acest împărat reprezintă iertarea divină a tuturor păcatelor. Domnul Hristos este reprezentat prin împăratul, care, plin de milă, a iertat datoria robului său. Păcătosul se află sub condamnarea Legii călcate. El nu se poate mântui singur si, pentru acest motiv, Domnul Hristos a venit în această lume, îmbrăcând divinitatea Sa cu haina naturii noastre omenești, și și-a dat viața Sa, El, cel drept, pentru cel nedrept. El S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre și, fiecărui suflet, El îi oferă, fără bani, sângele Lui aducător de iertare. “La Domnul este îndurare, și la El este belșug de răscumpărare.” Psalmii 130, 7.PDH 244.4

Iată motivul în baza căruia noi ar trebui să exercităm milă față de cei păcătoși, ca și noi. “Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții.” 1 Ioan 4, 11. “Fără plată ați primit, fără plată să dați.” Matei 10, 8.PDH 245.1

În parabolă, când datornicul s-a rugat să fie păsuit, cu promisiunea: “Mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti”, sentința a fost revocată, întreaga datorie a fost iertată și imediat, i s-a oferit ocazia ca să urmeze și el exemplul stăpânului său care l-a iertat. Ieșind de la împărat, el a întâlnit pe un tovarăș al său de slujbă, care îi datora o mică sumă de bani. Lui i se iertase o datorie de zece mii de talanți; datornicul său îi datora numai o sută de lei. Dar el, care a fost tratat cu atâta milă, s-a comportat cu tovarășul său de lucru într-un mod cu totul diferit. Datornicul său a făcut un apel identic cu acela pe care el personal l-a adresat împăratului, dar fără un rezultat asemănător. El, care fusese de curând iertat, n-a avut o inimă plină de milă și iertare. Mila ce i-a fost acordată el n-a dat-o pe față în comportamentul său cu tovarășul lui de lucru. El n-a răspuns rugăminții ce i-a fost adresată de a fi îndurător. Mica sumă de bani ce-i era datorată, era tot ceea ce avea în minte acest slujitor nerecunoscător. El pretindea tot ceea ce gândea el că i se cuvine, și a adus la îndeplinire o sentință asemănătoare aceleia care, în mod așa de binevoitor, fusese anulată în dreptul său.PDH 245.2

Cât de mulți, astăzi, dau pe față un spirit asemănător. Când datornicul a cerut stăpânului său milă, el n-avea simțământul real al enormei lui datorii. El nu-și dădea seama de starea lui disperată. El spera să găsească singur o cale de scăpare. “Mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti”, spunea el. Tot astfel, sunt foarte mulți aceia care nădăjduiesc ca prin propriile lor fapte să capete favoarea lui Dumnezeu. Ei nu-și dau seama de starea lor deznădăjduită.PDH 245.3

Ei nu acceptă harul lui Dumnezeu, ca un dar, fără de plată, ci încearcă să clădească pe îndreptățirea de sine. Inimile lor nu se zdrobesc și nici nu se umilesc din cauza păcatului, iar față de alții sunt severi și neiertători. Comparate cu păcatele fraților lor săvârșite față de ei, propriile lor păcate împotriva lui Dumnezeu, sunt ca zece mii de talanți, față de o sută de lei — aproximativ unu, față de un milion; și totuși, ei îndrăznesc să fie neiertători.PDH 246.1

În parabolă, stăpânul a chemat pe datornicul nemilostiv și i-a zis: “Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine? Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.” “Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” Cine refuză să ierte, își periclitează astfel propria lui nădejde de a fi iertat.PDH 247.1

Dar învățătura din această parabolă n-ar trebui să fie greșit aplicată. Iertarea lui Dumnezeu manifestată față de noi nu ne scutește nicidecum de datoria noastră de a-L asculta. Tot astfel, spiritul de iertare manifestat față de aproapele nostru nu scutește de cerințele unei drepte îndatoriri. În rugăciunea pe care Domnul Hristos a învățat pe ucenici s-o rostească, El spunea: “Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Matei 6, 12. Prin aceasta El nu înțelegea faptul că, în vederea iertării păcatelor noastre, noi nu trebuie să cerem de la datornicii noștri ceea ce în mod drept aceștia ne sunt datori. Dar dacă ei nu pot plăti, chiar dacă acesta este rezultatul unei neînțelepte administrări, ei nu trebuie aruncați în închisoare, chinuiți, sau chiar tratați în mod aspru; parabola aceasta nu ne învață să încurajăm indolența. Cuvântul lui Dumnezeu declară că, dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. 2 Tesaloniceni 3, 10. Dumnezeu nu cere celor care muncesc din greu să susțină pe alții în lenevia lor. Irosirea timpului și lipsa eforturilor, iată ceea ce face ca mulți să ajungă în sărăcie și lipsuri. Dacă aceste scăderi nu vor fi corectate de acei care se complac în ele, atunci tot ceea ce s-ar putea face pentru ei, ar fi ca atunci când ai pus o comoară într-un sac rupt, care este numai găuri. Există totuși și o sărăcie, fără ca cel în cauză să fie vinovat, și noi trebuie să avem milă și împreună simțire față de aceștia care sunt mai puțin favorizați. Noi ar trebui să tratăm pe alții, exact așa cum noi înșine, în împrejurări asemănătoare, am dori să fim tratați.PDH 247.2

Duhul Sfânt ne îndeamnă prin apostolul Pavel — “Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină, și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând. Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; și în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus.” Filipeni 2, 1-5.PDH 248.1

Dar păcatul n-ar trebui tratat cu ușurință. Dumnezeu ne-a poruncit să nu suferim răul la fratele nostru. El spune: “Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l!” Luca 17, 3. Păcatul trebuie să fie numit pe numele lui și trebuie să fie în mod deschis pus înaintea celui ce l-a săvârșit.PDH 248.2

În însărcinarea dată lui Timotei, apostolul Pavel, scriind prin Duhul Sfânt, a spus: “Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura.” 2 Timotei 4, 2. Iar lui Tit, el îi scria: “În adevăr ... sunt mulți nesupuși, flecari și amăgitori.... De aceea mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credință.” Tit 1, 10-13.PDH 248.3

“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii: și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.” Matei 18, 15-17.PDH 248.4

Mântuitorul nostru ne învață că problemele de neînțelegeri dintre creștini, trebuie să fie aplanate în biserică. Ele n-ar trebui aduse înaintea acelora care nu se tem de Dumnezeu. Dacă un creștin este nedreptățit de fratele său, acesta să nu se adreseze celor ce nu cred, târându-l la judecată. El să urmeze învățătura pe care ne-a dat-o Domnul Hristos. În loc de a căuta să se răzbune singur, să salveze pe fratele său. Dumnezeu va ocroti interesele acelora care îl iubesc și se tem de El și, de aceea, cu încredere, noi să încredințăm cazul nostru Lui, care judecă cu dreptate.PDH 248.5

Prea adesea, când cineva greșește mereu și mereu și acesta își mărturisește greșeala sa, cel împotriva căruia s-a greșit se simte obosit și consideră că a iertat destul. Dar Mântuitorul ne-a spus deschis cum să ne purtăm cu cel greșit: “Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l. Și dacă-i pare rău, iartă-l,” Luca 17, 3. Să nu-l ții la distanță socotindu-l nevrednic de încrederea ta. Ia seama la tine însuți, “ca să nu fii ispitit și tu.” Galateni 6, 1.PDH 249.1

Dacă frații tăi greșesc, tu trebuie să-i ierți. Când vin la tine și își recunosc greșeala, tu nu trebuie să zici: “nu cred că sunt destul de umiliți. Nu cred că ei sunt sinceri în mărturisirea lor.” Cu ce drept îi judeci ca și când le-ai citi inima? Cuvântul Domnului spune: “Dacă-i pare rău, iartă-l. Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: ‘Îmi pare rău’ — să-l ierți.” Luca 17, 3. Și nu numai de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte — tot atât de des, de câte ori te iartă Dumnezeu pe tine.PDH 249.2

Noi datorăm totul harului fără de plată al lui Dumnezeu. În legământ, harul a consacrat adopțiunea noastră. În lucrarea Mântuitorului nostru, harul a săvârșit răscumpărarea și renașterea noastră, cum și înălțarea noastră la poziția de moștenitori împreună cu Hristos. Harul acesta să fie deci făcut cunoscut și altora.PDH 250.1

Nu dați celui greșit nici o ocazie de descurajare. Nu îngăduiți ca o asprime fariseică să rănească pe fratele vostru. Nici un gând amar de batjocoră să nu se ivească în mintea sau inima voastră. Nici o urmă de dispreț să nu se simtă în vocea voastră. Dacă veți rosti un cuvânt de la voi, sau veți lua o atitudine de indiferență, sau veți manifesta un spirit de bănuială sau neîncredere, lucrul acesta ar putea aduce ruina unui suflet. El are nevoie de un frate cu o inimă plină de simpatie ca a Fratelui mai Mare, care să miște inima lui omenească. Faceți-l să simtă mai bine strângerea puternică a unei mâini iubitoare și să audă șoptindu-i-se: “Să ne rugăm.” Dumnezeu vă va da la amândoi o bogată experiență. Rugăciunea ne unește laolaltă unul cu celălalt, și cu Dumnezeu. Rugăciunea aduce pe Domnul Hristos alături de noi și dă celui ce stă să cadă, celui apăsat, noi puteri spre a birui lumea, firea și pe cel rău. Rugăciunea îndepărtează atacurile lui Satana.PDH 250.2

Când cineva se întoarce de la imperfecțiunile omenești să privească la Hristos, în caracterul acestuia are loc o transformare divină. Spiritul Domnului Hristos lucrând asupra inimii, o face asemenea chipului Său. Să stăruim dar în a înălța pe Hristos. Ochii minții să fie îndreptați spre “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” Ioan 1, 29. Și angajați fiind în această lucrare, să nu uităm că “cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, și va acoperi o sumedenie de păcate.” Iacov 5, 20.PDH 250.3

“Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.” Matei 6, 15. Nimic nu poate justifica un spirit neiertător. Cel care este neiertător față de ceilalți, demonstrează faptul că el însuși nu este părtaș harului iertător al lui Dumnezeu. Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greșit este strâns atrasă de inima cea mare a Iubirii Infinite. Fluxul iubirii divine se revarsă în sufletul păcătosului, și de la el, la alții. Mila și îndurarea pe care Domnul Hristos a manifestat-o în propria și prețioasa Sa viață, vor fi văzute în viața acelora care devin părtași harului Său. “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Romani 8, 9. Unul ca acesta este înstrăinat de Dumnezeu, apt numai pentru o veșnică separare de El.PDH 251.1

Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar spiritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărțit de Dumnezeu, și se află în aceeași stare în care se găsea mai înainte de a fi iertat. El a negat pocăința sa, și păcatele sale apasă asupra lui ca și când niciodată nu s-ar fi pocăit de ele.PDH 251.2

Dar marea învățătură a parabolei se află în contrastul dintre mila lui Dumnezeu și inima împietrită și nemiloasă a omului; în faptul că mila plină de iertare a lui Dumnezeu trebuie să fie o măsură și pentru noi. “Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?”PDH 251.3

Noi nu suntem iertați pentru că iertăm, ci CUM IERTĂM! Temeiul pentru orice iertare se află în iubirea nemeritată a lui Dumnezeu; dar, prin atitudinea noastră față de alții, noi dovedim dacă ne-am însușit sau nu această iubire. De aceea, Domnul Hristos spunea: “Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.” Matei 7, 2.PDH 251.4

Capitolul 18 — La drumuri și la garduri

Capitolul 20 — Un câștig spre pagubă