Banul pierdut

După ce a rostit parabola cu oaia pierdută, Domnul Hristos a dat o altă pildă spunând: “Sau care femeie, dacă are zece lei de argint, și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, și nu caută cu băgare de seamă până când îl găsește?” Luca 15, 8.PDH 192.5

În Orient, casele celor săraci erau de obicei formate dintr-o singură cameră, adesea fără de ferestre și întunecoasă. Camera era foarte rar măturată și un ban care cădea pe jos era foarte repede acoperit de praf și de gunoi. Pentru a fi găsit, chiar în timpul zilei trebuia aprinsă o lumină și casa trebuia măturată cu multă atenție.PDH 192.6

De obicei, zestrea femeii măritate consta din bani, pe care aceasta îi păstra cu multă grijă, ca pe cele mai de preț lucruri ale ei, și pe care la rându-i le dădea ca zestre fiicelor ei. Pierderea unei monezi era privită ca o mare nenorocire, și găsirea ei era prilej de mare bucurie, la care luau parte și vecinele din jur.PDH 193.1

“După ce l-a găsit”, a spus Domnul Hristos, “cheamă pe prietenele și vecinele ei și zice: ‘Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.’ Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.” Luca 15, 9-10.PDH 193.2

Această parabolă, ca și cea dinaintea ei, înfățișează pierderea unui lucru, care, căutat cu atenție și interes, poate fi regăsit și aceasta produce o mare bucurie. Dar aceste două parabole reprezintă două clase diferite. Oaia pierdută știe, își dă seama că s-a pierdut. Ea a părăsit pe păstor, a părăsit turma și nu poate singură să se întoarcă la staul. Ea reprezintă pe aceia care-și dau seama că sunt despărțiți de Dumnezeu și care sunt acoperiți de un nor de greutăți, zdrobiți de această povară și supuși unor ispite teribile. Drahma pierdută reprezintă pe aceia care sunt pierduți în greșelile și păcatele lor, dar care n-au simțământul stării lor. Ei s-au înstrăinat de Dumnezeu, dar ei nu-și dau seama de aceasta. Sufletele lor sunt în primejdie, dar ei sunt inconștienți și nepăsători.PDH 193.3

În această parabolă, Domnul Hristos ne spune că și aceia care sunt indiferenți față de cerințele lui Dumnezeu formează totuși obiectul iubirii Sale pline de milă. Aceștia trebuie căutați, căci ei trebuie să fie aduși înapoi la Dumnezeu.PDH 194.1

Oaia a rătăcit departe de staul; ea s-a pierdut în pustie sau în munți. Moneda de argint a fost pierdută însă în casă. Ea era aproape și, totuși, nu putea fi regăsită decât printr-o cercetare sârguincioasă.PDH 194.2

Această parabolă cuprinde în sine o lecție pentru familiile noastre. În cămin, există adesea o mare neglijență în ceea ce privește sufletele membrilor ei. În numărul lor poate fi unul care s-a înstrăinat de Dumnezeu; dar cât de puțin interes se manifestă în relațiile familiale, ca nu cumva să se piardă vreunul din cei încredințați lor de Dumnezeu.PDH 194.3

Banul, deși zace ascuns printre praf și gunoi, el este totuși o bucată de argint. Posesorul lui îl caută, pentru că este de valoare. Tot la fel, fiecare suflet, deși degradat de păcat, înaintea lui Dumnezeu este socotit ca fiind de preț. După cum moneda poartă imaginea și inscripția puterii domnitoare, tot așa omul la crearea lui purta imaginea și inscripția lui Dumnezeu; și deși acum inscripția este stricată și întunecată datorită influenței păcatului, totuși urmele acestei inscripții rămân în fiecare suflet. Dumnezeu dorește să recâștige fiecare suflet și să repună asupra lui chipul Său în neprihănire și sfințenie.PDH 194.4

Femeia din parabolă cercetează cu atenție, pentru a găsi moneda pierdută. Ea aprinde o candelă și mătură casa. Ea înlătură tot ceea ce ar putea s-o împiedice în căutarea ei. Deși numai un singur leu s-a pierdut, ea nu va înceta eforturile ei, până când moneda nu avea să fie găsită. Tot așa și în familie, dacă un membru al ei s-a înstrăinat de Dumnezeu, trebuie folosite orice mijloace pentru recâștigarea lui. În ceea ce-i privește pe toți ceilalți, aceștia să-și facă o cercetare de sine sinceră și serioasă. Să se cerceteze toate practicile vieții. Să se vadă dacă nu cumva s-au făcut unele greșeli, unele erori în conducerea familiei prin care sufletul respectiv s-a învârtoșat în necredință.PDH 194.5

Dacă în familie se află un copil care este inconștient de starea lui păcătoasă, părinții n-ar trebui să aibă odihnă. Să se aprindă lumina. Cercetați Cuvântul lui Dumnezeu, și în lumina lui să se cerceteze în mod sincer totul în cămin, să se vadă de ce este pierdut acest copil. Părinții să-și cerceteze inimile lor, să-și examineze obiceiurile și practicile lor. Copiii sunt moștenirea lui Dumnezeu, și noi suntem răspunzători față de El pentru felul în care administrăm proprietatea Lui.PDH 195.1

Sunt părinți, tați și mame, care doresc să lucreze în unele câmpuri misionare; sunt foarte mulți aceia care sunt foarte activi în lucrarea creștină în afara căminului, în timp ce proprii lor copii sunt străini de Mântuitorul și de iubirea Lui. Mulți părinți încredințează lucrarea câștigării copiilor lor pentru Hristos, pastorului, sau instructorului școlii de Sabat, dar făcând astfel, ei își neglijează răspunderea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Educarea și pregătirea copiilor lor pentru a fi creștini este lucrarea cea mai înaltă pe care părinții o pot face pentru Dumnezeu. Aceasta este o lucrare care cere o muncă plină de răbdare, o viață întreagă de eforturi făcute în mod chibzuit și cu perseverență. Neglijând această comoară ce ne-a fost încredințată, ne dovedim slujitori necredincioși. Dumnezeu nu va accepta nici un fel de scuză pentru o astfel de neglijență.PDH 195.2

Dar aceia care se fac vinovați de o astfel de neglijență nu trebuie să dispere. Femeia care și-a pierdut banul l-a căutat până când l-a găsit. Tot astfel, cu iubire, credință și rugăciune, părinții să lucreze pentru casa lor, până când plini de bucurie pot veni la Dumnezeu spunând: “Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Domnul.” Isaia 8, 18.PDH 195.3

Aceasta este adevărata lucrare misionară în cămin, și ea este tot așa de folositoare pentru cei care o fac, ca și pentru cei în folosul cărora este făcută. Prin interesul nostru credincios față de cei din cercul familiei lui Dumnezeu, cu care, dacă vor rămâne credincioși față de Domnul Hristos, vom trăi în veacurile nesfârșite. Noi trebuie să dăm pe față același interes față de frații și surorile noastre în Hristos, pe care ca membrii ai aceleiași familii, îl arătăm unul față de altul.PDH 196.1

Este planul lui Dumnezeu ca toate acestea să ne pregătească a lucra pentru alții. Pe măsură ce simpatia noastră se va lărgi, iar dragostea noastră va crește, noi vom găsi pretutindeni ceva de făcut. Marea familie a lui Dumnezeu cuprinde întreaga lume, și nici unul din membrii ei nu trebuie trecut cu vederea, neglijat.PDH 196.2

Oriunde am fi, bănuțul de argint așteaptă să-l căutăm. Îl căutăm noi oare? Zi de zi ne întâlnim cu cei care nu au nici un interes în lucrurile religioase; vorbim cu ei, ne vizităm; suntem noi însă interesați în bunul lor mers spiritual? Îl prezentăm noi oare acestora pe Domnul Hristos ca Mântuitor gata să ierte păcatele? Cu inimile noastre încălzite de dragostea lui Hristos, le vorbim noi despre iubirea aceasta? Dacă nu facem lucrul acesta, cum vom da noi ochii cu aceste suflete pierdute — pierdute pentru veșnicie — când vom sta împreună înaintea tronului lui Dumnezeu?PDH 196.3

Cine poate prețui valoarea unui suflet? Dacă vrei să știi cât valorează, să mergem în Ghetsemani, și acolo să veghem împreună cu Domnul Hristos în decursul orelor de frământare sufletească, când sudoarea Lui era asemenea unor mari picături de sânge. Să privim la Mântuitorul înălțat pe cruce. Să ascultăm strigătul Său disperat: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Marcu 15, 34. Priviți capul însângerat, coasta împunsă și picioarele străpunse de piroane. Să nu uităm că Domnul Hristos a riscat totul. Pentru mântuirea noastră, cerul întreg a fost în primejdie. La piciorul crucii, amintindu-ne că pentru un singur păcătos Domnul Hristos și-ar fi dat viața, vom putea să prețuim mai bine valoarea unui suflet.PDH 196.4

Dacă suntem în comuniune cu Domnul Hristos, atunci vom prețui ca și El fiecare suflet omenesc. Vom simți atunci pentru alții aceeași iubire profundă pe care Hristos a avut-o pentru noi. Atunci, vom putea câștiga și nu să alungăm, să atragem și să nu respingem pe aceia pentru care El a murit. Nimeni n-ar fi fost adus înapoi la Dumnezeu, dacă Domnul Hristos n-ar fi depus eforturi personale pentru întoarcerea lor; și numai prin eforturi personale putem întoarce suflete la Hristos. Privind pe cei care merg pe drumul morții, nu putem sta indiferenți și nepăsători. Cu cât este mai mare păcatul lor și mai adâncă decăderea lor, cu atât mai serioase și mai pline de iubire vor fi eforturile noastre pentru mântuirea lor. Vom înțelege astfel nevoile celor ce sunt în suferință, care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, și care sunt copleșiți sub povara vinovăției. Inima noastră va fi atunci plină de simpatie pentru ei și vom fi gata să le întindem o mână de ajutor. Pe brațele credinței și iubirii noastre, îi vom aduce astfel la Domnul Hristos. Vom veghea asupra lor și îi vom încuraja, iar simpatia și încrederea noastră față de ei îi va întări, ferindu-i să se clatine.PDH 197.1

Toți îngerii cerului sunt gata să coopereze la această lucrare. Toate resursele cerului sunt la dispoziția acelora care caută să salveze pe cei pierduți. Îngerii ne vor ajuta să putem ajunge la cei mai nepăsători și la cei mai împietriți. Și când cineva este adus înapoi la Dumnezeu, tot cerul este plin de bucurie; serafimii și heruvimii ating harfele lor de aur și înalță cântece de slavă la adresa lui Dumnezeu și a Mielului, pentru mila și bunătatea lor plină de iubire manifestată față de fiii oamenilor.PDH 197.2