Capitolul 21 — Omul bogat și săracul Lazăr

Capitol bazat pe textele din Luca 16, 19-31.

În parabola omului bogat și a lui Lazăr, Domnul Hristos a înfățișat faptul că în viața aceasta, oamenii își hotărăsc destinul lor veșnic. În decursul timpului de probă, harul lui Dumnezeu este oferit tuturor. Dar dacă oamenii irosesc ocaziile ce li se oferă în plăceri egoiste, ei își taie singuri legătura lor cu viața veșnică. Nici un alt timp de probă nu le va mai fi acordat. Prin propria lor alegere, între ei și Dumnezeul lor, ei au săpat o prăpastie ce nu se poate trece.PDH 260.1

Această parabolă ne înfățișează contrastul dintre cei bogați, care n-au făcut din Dumnezeu sprijinul lor, și cei săraci, care și-au pus toată încrederea în Dumnezeu. Domnul Hristos a arătat că va veni timpul când poziția acestor două clase de oameni se va schimba, fiecare v-a ajunge să trăiască experiența celeilalte. Cei care sunt săraci în bunurile acestei lumi, dar care totuși, s-au încrezut în Dumnezeu, și sunt răbdători în suferință, vor fi, într-o zi, înălțați mai presus de aceia care astăzi dețin cele mai înalte poziții pe care le poate oferi lumea, dar care nu și-au predat viața lui Dumnezeu.PDH 260.2

“Era un om bogat”, spunea Domnul Hristos, “care se îmbrăca în porfiră și in subțire; și în fiecare zi ducea o viață plină de veselie și strălucire. La ușa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Și dorea mult să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului.” Luca 16, 19-21.PDH 260.3

Omul bogat nu aparținea acelei clase reprezentate prin judecătorul nedrept, care a declarat în mod deschis disprețul său față de Dumnezeu și față de oameni. El pretindea a fi un fiu a lui Avraam. El nu s-a purtat cu asprime față de cerșetor, și nici nu l-a alungat datorită faptului că înfățișarea lui era neplăcută. Dacă acest specimen sărac și dezgustător al neamului omenesc putea fi mângâiat privindu-l cum intra și ieșea pe porți, atunci cel bogat era binevoitor să-l lase să stea acolo. Dar în mod egoist, el era indiferent față de nevoile fratelui său de suferință.PDH 261.1

Atunci nu erau spitale în care să fie tratați cei bolnavi. Cei suferinzi și cei în nevoie erau aduși în atenția celor cărora Dumnezeu le-a încredințat bogățiile pentru ca aceștia să se bucure de ajutor și simpatie. Acesta era și cazul cerșetorului și a omului bogat. Lazăr avea mare nevoie să fie ajutat; căci el era fără prieteni, fără cămin, bani sau hrană. Totuși, era lăsat în starea aceasta zi după zi, în timp ce nobilul bogat avea tot ceea ce-i trebuia. Cel căruia îi era foarte ușor să ușureze suferințele semenului său, trăia numai pentru el, așa cum trăiesc și astăzi foarte mulți.PDH 261.2

Sunt și astăzi mulți în jurul nostru lipsiți de hrană, goi și fără adăpost. A neglija să dăm din avutul nostru acestor oameni în nevoie, suferinzi, ar însemna să ne încărcăm cu o povară de vinovăție așa de mare, încât ne va fi groază, într-o zi, să stăm în fața ei. Orice lăcomie este condamnată ca idolatrie. Orice îngăduință egoistă este o ofensă înaintea lui Dumnezeu.PDH 261.3

Dumnezeu a făcut din cel bogat un administrator al averii Sale; și era datoria lui aceea de a se îngriji de asemenea cazuri cum era și acela al lui Lazăr. Porunca era: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6, 5); și “să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti.” Leviticul 19, 18.PDH 261.4

Bogatul era un iudeu, și ca urmare, era cunoscător al poruncii lui Dumnezeu. Dar el a uitat că era răspunzător de felul cum folosea mijloacele și capacitățile sale. Binecuvântările lui Dumnezeu erau din abundență revărsate asupra lui, dar el le folosea în mod egoist, spre slava sa și nicidecum a Creatorului său. Obligația ce o avea de a folosi darurile sale pentru binele și înălțarea omenirii, era în proporție cu belșugul de care se bucura. Aceasta era porunca lui Dumnezeu, dar bogatul nu se gândea la obligația lui față de Dumnezeu. El dădea bani cu împrumut, și pentru ceea ce împrumuta, lua dobândă; dar pentru cele primite cu împrumut de la Dumnezeu el nu plătea nici o dobândă. El avea cunoștințe și talente, dar nu se îngrijea să le facă să sporească. Uitând de faptul că era răspunzător față de Dumnezeu, toate puterile sale și le folosea pentru satisfacerea plăcerilor. Tot ceea ce-l înconjura, nesfârșitele petreceri, laudele și lingușirile prietenilor săi, totul slujea pentru bucuria lui egoistă. Așa de prins era în societatea prietenilor săi, încât a pierdut cu totul simțul responsabilității sale de a coopera cu Dumnezeu în lucrarea milei Sale. El a avut ocazia de a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu și de a trăi învățăturile Sale; dar anturajul iubitor de plăceri pe care și l-a ales, îi ocupa atât de mult timp, încât a uitat de Dumnezeu și veșnicie.PDH 262.1

A venit însă timpul când s-a produs o schimbare în starea celor doi oameni. Săracul suferise zi de zi, dar a îndurat totul cu răbdare și în tăcere, în cele din urmă a murit și a fost îngropat. Nu s-a găsit nimeni care să plângă pentru el; dar prin răbdarea sa în suferință, el a fost mărturie pentru Hristos, a trecut cu bine cercarea credinței sale, și după moartea sa ne este înfățișat ca fiind purtat de către îngeri și dus în sânul lui Avraam.PDH 262.2

Lazăr reprezintă pe cei săraci și suferinzi care cred în Domnul Hristos. Când trâmbița va suna, și toți cei ce sunt în morminte vor auzi vocea Domnului Hristos și vor ieși la viață, ei vor primi atunci răsplata; căci credința lor în Dumnezeu n-a fost numai o teorie, ci o realitate.PDH 262.3

“A murit și bogatul, și l-au îngropat. Pe când el era în locuința morților, în chinuri, și-a ridicat ochii în sus și a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui, și a strigat: ‘Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.’” Luca 16, 22-24.PDH 263.1

În această parabolă, Domnul Hristos întâlnea pe oameni pe propriul lor teren. Învățătura despre starea de conștiență a celor morți, în perioada dintre moartea și învierea lor, era crezută de mulți dintre cei ce ascultau cuvintele Domnului Hristos. Mântuitorul cunoștea ideile lor, și și-a formulat parabola în așa fel, încât să-i învețe adevăruri importante, folosindu-se chiar de preconceputele și greșitele lor convingeri. El a pus în fața ascultătorilor Săi o oglindă, în care ei să se poată vedea în adevărata lor legătură cu Dumnezeu. El a folosit părerile ce existau în mijlocul lor, pentru a evidenția și mai mult adevărul pe care El dorea să-L facă să predomine, mai presus de toate celelalte idei, și anume, că nici un om nu este prețuit după bogăția sa; căci tot ceea ce are, îi aparține numai ca împrumut din partea lui Dumnezeu. Iar o greșită folosire a acestor daruri, îl va așeza cu mult mai prejos decât cel mai sărac și cel mai nenorocit om, care iubește însă pe Dumnezeu și se încrede în El.PDH 263.2

Domnul Hristos dorea ca ascultătorii Săi să înțeleagă faptul că este cu neputință ca oamenii să-și asigure mântuirea după moarte. “Fiule”, îi răspunde Avraam, “adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune și Lazăr și-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată.” Luca 16, 25.26. În acest fel, Domnul Hristos a înfățișat cât de zadarnică este speranța acelora care privesc spre un al doilea timp de probă, de har. Viața aceasta este unicul timp ce a fost dat omului spre a se pregăti pentru veșnicie.PDH 263.3

Bogatul nu părăsise ideea că este un fiu al lui Avraam, și în deznădejdea lui, el ne este înfățișat ca apelând la el după ajutor. “Părinte Avraame”, se rugă el, “fie-ți milă.” El nu s-a rugat lui Dumnezeu, ci lui Avraam. În acest fel, el a arătat că așează pe Avraam mai presus de Dumnezeu, și că pentru mântuirea sa, el se baza pe legătura lui cu Avraam. Tâlharul de pe cruce se rugă Domnului Hristos; “Doamne, adu-ți aminte de mine, când vei veni în împărăția Ta.” Luca 23, 42. Și imediat primi răspunsul: “Adevărat îți spun astăzi (când atârn pe cruce în umilință și suferință), că vei fi cu Mine în Paradis.” Luca 23, 43. Dar bogatul s-a rugat lui Avraam, iar cererea sa n-a fost ascultată. Numai Domnul Hristos este înălțat spre a fi “Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” Faptele Apostolilor 5, 31. Căci, “în nimeni altul nu este mântuire.” Faptele Apostolilor 4, 12.PDH 263.4

Bogatul și-a petrecut viața în plăceri și el și-a dat seama prea târziu că nu se îngrijise deloc de viața veșnică. El și-a dat seama de nebunia lui și s-a gândit la frații săi, care ar merge înainte așa cum a mers el, trăind numai pentru plăcerile lor. Atunci adresă rugămintea: “Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci frați, și să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.” Dar “Avraam a răspuns: ‘Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei.’ ‘Nu părinte Avraame’ a zis el; ‘ci dacă se va duce cineva din morți, se vor pocăi.’ Și Avraam i-a răspuns: ‘Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.’” Luca 16, 27-31.PDH 264.1

Când bogatul a cerut noi dovezi pentru frații săi, i s-a spus în mod clar că, chiar dacă li se vor da asemenea dovezi, ei nu s-ar lăsa convinși, n-ar crede. Cererea sa a aruncat o umbră, un blam asupra lui Dumnezeu. Era ca și când bogatul ar fi zis: “Dacă m-ai fi avertizat mai serios, mai categoric, acum n-aș fi aici.” În răspunsul său, la cererea bogatului, Avraam este înfățișat ca spunând: “Frații tăi au fost suficient de mult avertizați. Le-a fost dată lumină, dar ei n-au vrut s-o vadă; le-a fost prezentat adevărul, dar n-au vrut să-l audă”.PDH 264.2

“Dacă nu ascultă pe Moise, și pe proorocii săi nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” Aceste cuvinte s-au dovedit a fi adevărate în istoria poporului iudeu. Ultima minune a Domnului Hristos, și care încoronează activitatea Lui, a fost învierea lui Lazăr din Betania, după patru zile de la moartea lui. Iudeilor le-a fost dată această minunată dovadă a divinității Domnului Hristos, dar ei au respins-o. Lazăr s-a sculat din morți și a dat mărturie în mijlocul lor, dar ei și-au împietrit inima față de toate aceste dovezi, și chiar au căutat să-i ia viața. Ioan 12, 9-11.PDH 265.1

Legea și profeții sunt mijloacele folosite de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Domnul Hristos a spus ca să ia seama la aceste semne. Dacă nu ascultă de vocea lui Dumnezeu din Cuvântul Său, chiar mărturia dată de cineva înviat din morți, n-ar fi ascultată.PDH 265.2

Acei care au ascultat pe Moise și pe profeți, nu vor cere ca Dumnezeu să dea o lumină mai mare decât aceea pe care a dat-o Dumnezeu; dar dacă oamenii leapădă lumina, și nu folosesc ocaziile ce le sunt oferite, unii ca aceștia nu vor auzi, chiar dacă cineva dintre morți ar veni la ei cu o soluție. Ei nu vor fi convinși nici chiar de această dovadă; căci aceia care leapădă Legea și profeții își împietresc în așa măsură inima, încât vor ajunge să respingă orice lumină.PDH 265.3

Convorbirea dintre Avraam și cel care fusese cândva bogat este figurativă. Lecția ce trebuie învățată din ea este aceea că fiecărui om îi este dată suficientă lumină pentru îndeplinirea îndatoririlor ce se cer din partea lui. Răspunderea omului este proporțională cu ocaziile și privilegiile sale. Dumnezeu dă fiecăruia suficientă lumină și destul har pentru lucrarea pe care i-a dat-o s-o facă. Dacă omul nu îndeplinește ceea ce lumina cea mică îi arată că este de datoria lui a face, o lumină mai mare nu va face decât să dea la iveală necredincioșia lui, neglijența de a pune la schimbător binecuvântările ce i-au fost date. “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari; cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari.” Luca 16, 10. Aceia care refuză să fie iluminați de către Moise și profeți și totuși cer să se facă minuni extraordinare, nu vor fi convinși, chiar dacă s-ar împlini cererile lor.PDH 265.4

Parabola bogatului și a săracului Lazăr arată cum sunt prețuite în lumea nevăzută cele două clase reprezentate prin acești oameni. Nu este păcat să fii bogat, dacă bogăția nu este strânsă pe căi necinstite. Cel bogat nu este condamnat pentru faptul că are bogății, dar el este condamnat dacă mijloacele ce i-au fost încredințate sunt cheltuite în mod egoist. El ar putea cu mult mai bine să-și depună banii la tronul lui Dumnezeu, folosindu-i spre a face bine. Moartea nu poate aduce sărăcie omului care se dedică căutării comorii veșnice. Dar cel care strânge comori numai pentru el, nu poate lua nimic din comorile sale în ceruri. Unul ca acesta s-a dovedit a fi un administrator necredincios. În timpul vieții el s-a bucurat de cele mai bune lucruri, dar a uitat îndatoririle ce le avea față de Dumnezeu. El a dat greș în a-si strânge o comoară în ceruri.PDH 266.1

Bogatul care a avut așa de multe privilegii ne este reprezentat ca unul care ar fi trebuit să-și pună darurile la schimbător, să le cultive, astfel încât faptele sale să ajungă dincolo, ducând cu ele binecuvântări spirituale sporite. Scopul răscumpărării nu este numai acela de a șterge păcatele, ci de a reda omului darurile spirituale ce au fost pierdute din cauza puterii distrugătoare a păcatului. Banii nu pot fi duși în viața cea veșnică; nu este nevoie de ei acolo; ci faptele bune făcute în câștigarea de suflete la Hristos sunt duse în curțile cerești. Dar cei care cheltuiesc în mod egoist darurile lui Dumnezeu, pentru propria lor persoană, lăsând pe semenii lor în nevoie fără ajutor, nefăcând nimic pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu în lume, dezonorează pe Creatorul lor. În dreptul numelui lor, din cărțile cerului, este scris că au jefuit pe Dumnezeu.PDH 266.2

Bogatul a avut tot ceea ce se putea procura cu bani, dar el nu poseda bogățiile care ar fi putut să păstreze în bună rânduială socotelile lui cu Dumnezeu. El a trăit ca și când tot ceea ce avea era numai a lui. El a neglijat atât chemarea lui Dumnezeu, cât și strigătul săracilor în suferință. Dar în cele din urmă vine o chemare pe care n-o poate trece cu vederea. O putere pe care n-o poate ignora și căreia nu poate să i se opună îi poruncește să părăsească bunurile asupra cărora el nu mai este administrator. Cel care fusese cândva bogat, este adus la cea mai deznădăjduită sărăcie. Haina îndreptățirii Domnului Hristos, țesută în războiul cerului, nu-l poate acoperi vreodată. Cel care a purtat purpura cea mai scumpă, pânza cea mai fină este acum adus la goliciune. Timpul încercării sale s-a consumat. El n-a adus nimic în lume, și nu poate lua nimic cu el când pleacă din lume.PDH 267.1

Domnul Hristos a dat la o parte cortina și a înfățișat acest tablou înaintea preoților și a mai marilor, a cărturarilor și a Fariseilor. Priviți la ei care sunt bogați în bunurile acestei lumi, dar care nu sunt bogați înaintea lui Dumnezeu. Nu vreți să contemplăm această scenă? Ceea ce este foarte prețuit printre oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Domnul Hristos spune: “Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” Marcu 8, 36-37.PDH 267.2