Oaia pierdută

De data aceasta, Domnul Hristos nu a amintit ascultătorilor Săi cuvintele Scripturii. El a făcut însă apel la mărturia propriilor lor experiențe. Câmpia întinsă de la răsărit de Iordan oferea pășuni abundente pentru turmele de oi și prin văile înguste, cum și pe dealurile acoperite de păduri, rătăceau multe oi pierdute, care trebuiau să fie căutate și aduse înapoi la staul, prin grija iubitoare a păstorului. Printre cei care se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos erau și păstori, cum și oameni care investiseră bani în turme de oi și în cirezi de vite, și toți aceștia puteau înțelege foarte bine ilustrația Sa. “Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe islaz, și se duce după cea pierdută, până o găsește?” Luca 15, 4.PDH 186.4

Aceste suflete, pe care voi le disprețuiți, spunea Domnul Hristos, sunt proprietatea lui Dumnezeu. Prin creațiune și prin răscumpărare, ei sunt ai Lui, și ei sunt de mare valoare înaintea Sa. După cum păstorul își iubește oile sale și nu se poate odihni dacă lipsește cumva una, tot astfel, într-un mod infinit mai mare, Domnul Dumnezeul iubește fiecare suflet, rătăcit, înstrăinat, pierdut. Oamenii pot să respingă chemările dragostei Sale, ei pot să se îndepărteze, să se înstrăineze de El, ei pot să-și aleagă chiar și un alt stăpân; totuși ei sunt ai lui Dumnezeu și El dorește nespus să recâștige pe cei ce sunt ai Lui. El spune: “Cum își cercetează un păstor turma, când este în mijlocul oilor sale împrăștiate, așa îmi voi cerceta Eu oile și le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori și de negură.” Ezechiel 34, 12.PDH 187.1

În parabolă, păstorul merge să caute o singură oaie — chiar cea mai de pe urmă din turmă. Tot astfel, dacă numai un singur suflet ar fi fost pierdut, Domnul Hristos ar fi murit chiar și pentru acel unul singur.PDH 187.2

Oaia care s-a rătăcit de turmă este creatura cea mai neajutorată. Ea trebuie să fie căutată de către păstor, pentru că ea nu poate găsi singură drumul înapoi. Tot astfel și cu sufletul care a rătăcit departe de Dumnezeu; el este tot așa de neajutorat ca și oaia pierdută și,dacă iubirea divină n-ar fi intervenit pentru salvarea lui, acesta n-ar fi găsit niciodată drumul întoarcerii lui la Dumnezeu.PDH 187.3

Păstorul, care descoperă faptul că una din oile sale lipsește, nu privește nepăsător asupra turmei ce se găsește în siguranță în staul spunând: “Am nouăzeci și nouă în siguranță, și are să mă coste foarte multe necazuri a pleca în căutarea celei pierdute.PDH 187.4

Să vină singură înapoi, și-i voi deschide poarta staulului lăsând-o să intre.” Nu, nu trece mult de la pierderea oii și păstorul este plin de durere și neliniște. El numără și iar numără turma. Când el este sigur că o oaie s-a pierdut, nu mai doarme. El lasă pe cele nouăzeci și nouă în staul, și merge în căutarea oii pierdute. Cu cât noaptea este mai întunecoasă și mai furtunoasă, iar drumul mai primejdios, cu atât mai mare este neliniștea păstorului și mai serioasă căutarea lui. El nu precupețește nici un efort pentru a găsi oaia pierdută.PDH 188.1

Câtă ușurare sufletească simte el când în depărtare aude strigătul slab al oii pierdute. Orientându-se după zbieretul ei, el se cațără pe stâncile colțuroase, merge până la marginea prăpastiei, cu riscul propriei sale vieți. Astfel, el caută mereu, în timp ce strigătul, din ce în ce mai slab, îi spune că oaia sa nu este departe de moarte. În cele din urmă, efortul său este răsplătit; oaia pierdută este regăsită. Găsind-o, el n-o ceartă pentru că i-a pricinuit atâta necaz. El n-o mână cu biciul spre staul. El nici nu încearcă s-o mâne spre casă. În bucuria sa, el ia creatura ce tremură pe umerii săi; dacă este lovită și rănită, o ia în brațele sale, strângând-o strâns la sânul său, pentru ca din căldura propriei sale inimi să-i poată da viață. Cu mulțumirea că cercetarea, căutarea lui n-a fost zadarnică, el o poartă pe drumul întoarcerii spre staul.PDH 188.2

Mulțumim lui Dumnezeu, căci El nu prezintă imaginației noastre tabloul unui păstor necăjit care se întoarce la staul fără oaia pierdută. Parabola nu ne vorbește despre eșec, ci despre succesul și bucuria regăsirii! Avem aici garanția lui Dumnezeu că nici chiar una dintre oile rătăcite din staulul lui Dumnezeu nu este neglijată, nici una nu este lăsată fără ajutor. Pe oricine se va lăsa să fie răscumpărat, Domnul Hristos îl va salva din abisul corupției și din spinii păcatului.PDH 188.3

Suflete abătut, chiar dacă ai păcătuit, prinde curaj, nu trebuie să gândești că Dumnezeu POATE va ierta păcatele tale și-ți va îngădui să vii în prezența Lui. Dumnezeu a făcut primul pas. În timp ce erai încă vrăjmaș al Lui, El a plecat să te caute. Cu o inimă iubitoare asemenea unui păstor, El a lăsat pe cele nouăzeci și nouă și a plecat să caute pe cea pierdută. Sufletul lovit, rănit și gata să piară, El îl cuprinde în brațele iubirii Sale și, plin de bucurie, îl aduce în siguranță la staul.PDH 188.4

Iudeii învățau, că mai înainte ca iubirea lui Dumnezeu să se manifeste față de păcătos, el trebuia să se pocăiască. După părerea lor, pocăința este o lucrare prin care oamenii pot câștiga favoarea cerului. Acest gând a făcut pe Farisei să exclame plini de uimire și mânie: “Acest om primește pe păcătoși.” Potrivit părerilor lor, El n-ar fi trebuit să permită nimănui să se apropie de El, cu excepția acelora care se pocăiesc. Dar în parabola cu oaia pierdută, Domnul Hristos învață că mântuirea nu vine datorită faptului că noi căutăm pe Dumnezeu, ci datorită faptului că El ne caută. “Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut.” Romani 3, l-12. Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El își manifestă iubirea Sa față de noi pentru ca noi să ne pocăim.PDH 189.1

Când, în cele din urmă, oaia pierdută este adusă acasă, mulțumirea păstorului se manifestă în melodioase cântece de bucurie. El cheamă pe prietenii și vecinii săi, spunându-le. “Bucurați-vă împreună cu mine; căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot astfel când cineva care s-a rătăcit este găsit de către marele Păstor al oilor, cerul și pământul se unesc în cântări de mulțumire și bucurie.PDH 189.2

“Tot așa, vă spun, că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” Luca 15, 7. Voi, Fariseilor, spunea Domnul Hristos, vă considerați ca favoriți ai Cerului. Voi vă considerați în siguranță în propria voastră neprihănire.PDH 189.3

Să știți deci că, dacă n-aveți nevoie de pocăință, lucrarea, misiunea Mea nu este pentru voi. Aceste sărmane suflete care simt mizeria și păcătoșenia lor sunt cele pe care am venit să le salvez. Îngerii cerului sunt interesați de cei pierduți, pe care voi îi disprețuiți. Voi vă plângeți și vă bateți joc atunci când unul din aceste suflete se alătură Mie; dar să știți că îngerii se bucură și cântece de biruință răsună prin curțile cerești.PDH 190.1

Rabinii aveau o zicală și anume, că este mare bucurie în ceruri atunci când cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu este nimicit; dar Domnul Hristos învăța că, pentru Dumnezeu, lucrarea de nimicire este o lucrare străină. Că ceea ce constituie desfătarea cerului este refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletele acelora pe care El i-a făcut.PDH 190.2

Când cineva care a rătăcit departe, afundându-se în păcat, caută să se întoarcă la Dumnezeu, el va avea de înfruntat critica și neîncrederea. Vor fi unii care vor pune la îndoială pocăința lui, întrebându-se dacă ea este sinceră sau nu, sau vor șopti: “Nu este statornic; nu cred că va rezista.” Aceste persoane nu fac lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea Satanei, care este acuzatorul fraților. Prin criticile lor, cei răi speră să descurajeze acel suflet și să-l îndepărteze și mai mult de speranța mântuirii și de Dumnezeu. Păcătosul pocăit să mediteze însă la bucuria cerului pentru întoarcerea celui ce era pierdut. El să-și găsească liniștea sufletească în iubirea lui Dumnezeu și în nici un caz să nu se descurajeze din cauza batjocurii Fariseilor.PDH 190.3

Rabinii au înțeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-se vameșilor și păcătoșilor, deși ea avea o aplicabilitate mult mai largă. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos reprezenta nu numai pe păcătos în mod individual, ci întreaga lume apostaziată și ruinată de păcat. În vastul Univers pe care-l cârmuiește Dumnezeu, lumea noastră nu este decât un atom și totuși, această mică lume căzută în păcat — această oaie pierdută — este mult mai prețioasă înaintea lui Dumnezeu decât sunt cele nouăzeci și nouă care n-au părăsit staulul. Domnul Hristos, Conducătorul iubit din curțile cerești, a coborât din poziția Sa înaltă, a pus la o parte slava pe care El o avea la Tatăl, pentru a salva o lume pierdută. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute de sus, pe cele nouăzeci și nouă care-L iubesc, și a venit pe acest pământ, ca să fie “străpuns pentru păcatele noastre,” și “zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Isaia 53, 5. Dumnezeu S-a dat pe Sine — în Fiul Său — pentru ca să poată avea bucuria de a primi înapoi oaia care a fost pierdută.PDH 190.4

“Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu.” 1 Ioan 3, 1. Și Domnul Hristos spune: “Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume.” (Ioan 17, 18), pentru a împlini “ce lipsește suferințelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” Coloseni 1, 24. Fiecare suflet pe care Hristos l-a răscumpărat este chemat să lucreze în numele Său pentru mântuirea celor pierduți. Această lucrare fusese neglijată în Israel. Nu este ea oare neglijată și astăzi de către cei care pretind că sunt urmași ai Domnului Hristos?PDH 191.1

Pe câți dintre cei care rătăcesc, i-ai căutat, iubite cititor, și i-ai adus înapoi în staul? Când întorci spatele celor ce ți se par că nu sunt simpatici, sau nepromițători, îți dai seama că de fapt întorci spatele sufletelor pe care le caută Hristos? Poate chiar atunci când te îndepărtezi de ei, poate că aceștia au cea mai mare nevoie de înțelegerea ta. În fiecare adunare de rugăciune se află suflete care tânjesc după odihnă și pace. Ei pot apărea că duc o viată nepăsătoare, dar nu sunt insensibili față de influența Duhului Sfânt. Mulți dintre aceștia pot fi câștigați pentru Hristos.PDH 191.2

Dacă oaia pierdută nu este adusă înapoi în staul, ea pribegește până când piere. Tot așa multe suflete merg la ruină din lipsa unei mâini care să se întindă pentru salvarea lor. Aceste suflete rătăcite pot apărea aspre și nepăsătoare; dar dacă ar fi avut și ei aceleași avantaje pe care alții le-au avut, atunci ar fi dovedit și ei mai multă noblețe sufletească și un mai mare spirit de slujire.PDH 191.3

Îngerii deplâng pe acești rătăciți, îngerii plâng, în timp ce ochii oamenilor sunt uscați și inimile lor fără un pic de milă.PDH 192.1

O, câtă lipsă de o profundă și mișcătoare simpatie față de sufletul ispitit și greșit. O, cu cât avem mai mult nevoie de spiritul Domnului Hristos, și mai puțin, mult mai puțin de cel al nostru.PDH 192.2

Fariseii au înțeles parabola Domnului Hristos ca o mustrare la adresa lor. În loc de a accepta critica lor adusă lucrării Sale, El le-a reproșat că neglijau pe vameși și pe păcătoși. El n-a făcut lucrul acesta în mod deschis, ca nu cumva faptul acesta să le învârtoșeze inimile împotriva Lui; dar parabola Sa le-a pus înainte chiar lucrarea pe care Dumnezeu o cerea de la ei și pe care ei n-au făcut-o. Dacă ei ar fi fost păstori adevărați, acești conducători în Israel ar fi făcut lucrarea unui păstor. Ei ar fi manifestat atunci mila și iubirea lui Hristos și s-ar fi unit cu El în lucrarea Sa. Refuzul lor însă de a face aceasta a arătat faptul că pretenția lor de oameni spirituali era de fapt o înșelătorie, un fals.PDH 192.3

Mulți au respins acum mustrarea Domnului Hristos; și totuși pe unii, cuvintele Lui i-au convins. După înălțarea Domnului Hristos la cer, Duhul Sfânt veni asupra acestora și ei se alăturară ucenicilor în lucrarea arătată în parabola cu oaia pierdută.PDH 192.4