Capitolul 15 — Acest om primește pe păcătoși
Pe când “vameșii și păcătoșii” se strângeau în jurul Domnului Hristos, Fariseii și-au exprimat dezaprobarea lor. “Omul acesta primește pe păcătoși”, spuneau ei, “și mănâncă cu ei.”PDH 185.1
Prin această acuzație, ei lăsau să se creadă că Domnului Hristos îi făcea plăcere să stea în tovărășia celor păcătoși și ticăloși, și că era insensibil față de păcătoșenia lor. Rabinii au fost dezamăgiți de persoana Domnului Hristos. De ce oare, El, care pretindea că are un caracter așa de înalt, de nobil, nu Se alătura lor și nu urma felul lor de a învăța? De ce oare Se purta El așa de modest, lucrând printre toate clasele? Dacă El ar fi un adevărat profet, spuneau ei, atunci El ar fi în armonie cu ei, și S-ar comporta față de vameși și păcătoși cu indiferența pe care aceștia o meritau. Ceea ce mânia pe acești păzitori ai societății era faptul că El, cu care ei se aflau mereu în discuții contradictorii, dar a cărui curăție a vieții le impunea totuși teama, și-i condamna, Se întâlnea cu o vădită simpatie cu cei socotiți ca fiind drojdia societății. Ei nu erau de acord cu metodele Lui. Ei se socoteau ca fiind educați, nobili și, din punct de vedere religios, foarte evlavioși; dar exemplul Domnului Hristos le da pe față egoismul lor.PDH 185.2
De asemenea, ceea ce îi mai mânia era și faptul că cei care nu dădeau pe față decât dispreț față de rabini și care nu erau văzuți niciodată în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos, și ascultau cu atenție extaziată cuvintele Lui. Cărturarii și Fariseii nu simțeau decât condamnare în prezența curăției Sale; cum se făcea însă că vameșii și păcătoșii erau atrași spre Hristos?PDH 186.1
Ei nu știau că explicația se afla chiar în cuvintele pe care ei le-au rostit ca o acuzație batjocoritoare: “Acest om primește pe păcătoși.” Cei care vin la Domnul Hristos simt în prezenta Sa că și pentru ei există scăpare din abisul păcatului. Fariseii nu aveau pentru ei decât batjocură și condamnare; dar Domnul Hristos i-a întâmpinat ca fiind copii ai lui Dumnezeu, înstrăinați — în adevăr — de casa Tatălui, dar nu uitați de inima Tatălui. Și chiar starea lor mizeră și păcatul lor i-a făcut și mai mult obiectul milei și iubirii Sale. Cu cât erau mai înstrăinați de El, cu atât mai mare, mai aprins era dorul și mai mare era sacrificiul ce se cerea pentru salvarea lor.PDH 186.2
Toate aceste lucruri învățătorii lui Israel trebuiau să le învețe din sulurile sfinte, ai căror păstrători și explicatori se mândreau că sunt. Nu a scris oare David — David care a săvârșit un păcat de moarte — “Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău.” Psalmii 119, 176. N-a descoperit oare profetul Mica dragostea lui Dumnezeu pentru cel păcătos spunând: “Care Dumnezeu este ca Tine, Care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci îi place îndurarea!” Mica 7, 18.PDH 186.3