Semănătorul și sămânța

Prin pilda semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăției cerului și lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său. Asemenea semănătorului care iese la câmp, El a venit ca să semene sămânța adevărului ceresc. Iar învățătura Sa prin parabole, a fost chiar sămânța cu care semăna cele mai prețioase adevăruri ale harului Său.PDH 33.1

Datorită simplității ei, parabola semănătorului n-a fost apreciată așa cum ar trebui să fie. De la sămânța naturală aruncată în ogor, Domnul Hristos dorește să conducă mintea noastră la sămânța Evangheliei, care pusă în inima omului are ca rezultat întoarcerea lui la credincioșia față de Dumnezeu. El, Care ne-a vorbit despre parabola seminței celei mici, este Domnul cerului, și aceleași legi care guvernează semănarea semințelor în pământ, guvernează și semănarea semințelor adevărului.PDH 33.2

Lângă marea Galileii se adunase ca să vadă și să audă pe Hristos o mulțime de oameni doritori și, în același timp așteptând ceva de la El. Erau acolo bolnavi, zăcând pe paturile lor de suferință, așteptând să prezinte cazul lor înaintea Sa. Era dreptul Domnului Hristos primit din partea lui Dumnezeu, acela de a vindeca suferințele neamului omenesc păcătos și acum El mustra boala, revărsând în jurul Său viață, sănătate și pace.PDH 33.3

Cum mulțimea continua să crească, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul Hristos, până când nu mai rămăsese nici un loc unde aceștia să poată veni. Atunci, adresând un cuvânt pescarilor ce se aflau în bărcile lor, se urcă într-o barcă ce aștepta ca să-L treacă dincolo de lac și cerând ucenicilor Săi să tragă barca puțin mai departe de uscat, El vorbi mulțimii ce se afla pe țărm.PDH 34.1

Lângă lac se afla frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălțau dealurile și pe coastele dealurilor ca și pe câmpie, atât semănătorii, cât și secerătorii erau foarte ocupați, unii aruncând sămânța, alții strângând grâul timpuriu. Privind asupra acestei scene Domnul Hristos zise:PDH 34.2

“Iată semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna El, o parte din sămânță a căzut lângă drum, și au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult, a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit, și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini, spinii au crescut și au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, și a dat roadă, un grăunte a dat o sută, altul șaizeci, și altul treizeci.” Matei 13, 3-8.PDH 34.3

Lucrarea Domnului Hristos nu era înțeleasă de oamenii din timpul Său. Felul venirii Lui nu se potrivea cu așteptările lor. Domnul Hristos era temelia întregii religii iudaice. Serviciile ei obligatorii erau statorniciri divine. Ele aveau ca scop să învețe poporul că la timpul cuvenit, avea să vină Acela către care arătau toate acele ceremonii. Dar iudeii înălțaseră foarte mult formele și ceremoniile și pierduseră din vedere obiectivul lor. Tradiția, maximele și poruncile omenești au făcut ca învățăturile pe care Dumnezeu intenționa să le fie transmise prin ele, să fie ascunse de ei. Aceste maxime și tradiții au ajuns pentru ei un obstacol în calea înțelegerii și practicării adevăratei religii. Și atunci când a venit Realitatea, în persoana Domnului Hristos, ei n-au recunoscut în El împlinirea tuturor simbolurilor tipurilor însăși, esența tuturor serviciilor umbră. Ei au lepădat pe Cel Adevărat și s-au prins cu toate puterile de tipurile și ceremoniile lor care nu mai aveau nici o valoare. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei au continuat să ceară un semn. Față de solia: “Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3, 2), ei au răspuns cerând un semn. Evanghelia lui Hristos era pentru ei o piatră de poticnire, pentru că ei cereau un semn, în loc de a cere un Mântuitor. Ei așteptau ca Mesia să dovedească mesianitatea Sa prin acțiuni războinice de cuceriri, care să întemeieze imperiul Său pe ruinele împărățiilor pământești. Acestei așteptări Domnul Hristos i-a răspuns prin parabola semănătorului. Nu prin forța armelor, nu prin intervenții violente avea să biruiască Împărăția lui Dumnezeu, ci prin implantarea unui principiu nou în inima oamenilor.PDH 34.4

“Cel ce seamănă sămânță bună, este Fiul omului.” Matei 13, 37. Domnul Hristos a venit, nu ca rege, ci ca un semănător, nu pentru răsturnarea împărățiilor, ci pentru a semăna sămânța, nu pentru a conduce pe urmașii Săi la triumfuri pământești și măriri naționale, ci pentru un seceriș care avea să fie strâns în urma unei munci grele și răbdătoare prin lipsuri și dezamăgiri.PDH 35.1

Fariseii au înțeles bine însemnătatea parabolei Domnului Hristos, dar pentru ei lecția cuprinsă în ea nu era binevenită. Ei n-au căutat să o înțeleagă. Pentru marea mulțime, parabola învăluia într-o și mai mare taină scopul noului Învățător, ale Cărui cuvinte au mișcat atât de straniu inimile lor și au dezamăgit atât de amar ambițiile lor. Nici chiar ucenicii nu au înțeles parabola, dar interesul lor a fost trezit. Ei au venit după aceea la Domnul Isus și I-au cerut să le explice parabola.PDH 35.2

Tocmai acest lucru îl dorea și Domnul Hristos, ca El să le trezească interesul, ca apoi să le poată da învățături mai multe și mai precise. El le-a explicat parabola, tot așa cum va explica Cuvântul Său tuturor celor ce-l caută cu inimă sinceră. Aceia care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu inimile deschise iluminării Duhului Sfânt nu vor rămânea în întuneric cu privire la însemnătatea Cuvântului. “Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, spunea Domnul Hristos, “va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” Ioan 7, 17. Toți aceea care vin la Domnul Hristos pentru o mai clară înțelegere a adevărului, o vor primi. El le va desfășura tainele Împărăției Cerurilor și aceste taine vor fi înțelese de inima ce tânjește ca să cunoască adevărul. O lumină cerească va străluci în templul sufletului și de acolo va lumina și altora, ca lumina puternică a unei lămpi, pe o cărare întunecoasă.PDH 35.3

“Semănătorul a ieșit să semene.” În Orient, starea lucrurilor era așa de nesigură, iar primejdia unor manifestări violente așa de mare, încât oamenii locuiau mai mult în orașe înconjurate de ziduri, iar plugarii ieșeau zilnic, dincolo de ziduri, la munca lor. Tot astfel Domnul Hristos, Semănătorul ceresc, a ieșit să semene. El a lăsat locuința Sa cea sigură și pașnică, a lăsat slava pe care El o avea la Tatăl mai înainte de a fi lumea și a lăsat poziția Sa pe tronul Universului. El a venit aici, în lumea noastră, ca Om al suferinței și expus ispitei, El a fost singur, un Solitar, ca să semene cu lacrimi și să ude cu propriul Său sânge sămânța vieții pentru o lume pierdută în păcat.PDH 36.1

Tot la fel trebuie să semene și slujitorii Săi. Când a fost chemat ca să devină un semănător al seminței adevărului, Avraam primi porunca: “Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta.” Geneza 12, 1. “...Și el a plecat fără să știe unde se duce.” Evrei 11, 8. Tot astfel și apostolul Pavel, în timp ce se ruga în templul din Ierusalim, primi din partea lui Dumnezeu solia: “Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri.” Faptele Apostolilor 22, 21. Astfel, toți aceia care sunt chemați să se unească cu Domnul Hristos, trebuie să lase totul, pentru a-I urma. Vechile legături ale păcatului trebuie rupte, iar planurile firești abandonate. Prin greutăți și lacrimi, în singurătate și cu sacrificiu, sămânța trebuie semănată.PDH 36.2

“Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit să semene adevărul în lume. Chiar de la căderea omului în păcat, Satana seamănă mereu semințele rătăcirii. Printr-o minciună a câștigat el la început controlul asupra oamenilor, și tot astfel lucrează el încă spre a răsturna, a îndepărta Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ ca să aducă pe oameni sub puterea sa. Ca Semănător venit dintr-o lume mai înaltă, Domnul Hristos a venit să semene sămânța adevărului. El care luase parte în sfaturile lui Dumnezeu, care locuise în profunzimea Sanctuarului Celui Veșnic, putea să aducă oamenilor principiile cele curate ale adevărului. Chiar de la căderea în păcat a lui Adam, Domnul Hristos a fost pentru lume descoperitorul adevărului. Prin El, sămânța cea nepieritoare, “Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1, 23), este transmisă oamenilor. În prima Sa făgăduință dată în Eden perechii căzute în păcat, Domnul Hristos a semănat sămânța Evangheliei. Dar parabola semănătorului se aplică în mod deosebit activității Sale personale printre oameni și lucrării pe care El a făcut-o.PDH 37.1

Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța. Fiecare sămânță poartă în ea un principiu germinativ, cu embrion de viață. În el se găsește viața plantei. Tot astfel și Cuvântul lui Dumnezeu are viață în el. Domnul Hristos spune: “Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață.” Ioan 6, 63. “Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică.” Ioan 5, 24. În fiecare poruncă și în fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu este putere, însăși viața lui Dumnezeu, prin care porunca poate fi împlinită, iar făgăduința realizată. Acela care prin credință primește Cuvântul lui Dumnezeu, primește chiar viața și caracterul lui Dumnezeu.PDH 38.1

Fiecare sămânță aduce roadă după felul ei. Seamănă sămânța în condiții bune și ea își va dezvolta, în plantă, propria ei viață. Primită prin credință în suflet, sămânța cea nestricăcioasă a Cuvântului va dezvolta un caracter și o viață asemenea caracterului și vieții lui Dumnezeu.PDH 38.2

Învățătorii lui Israel nu semănau sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea Domnului Hristos ca Învățător al adevărului era într-un izbitor contrast cu aceea a rabinilor din timpul Său. Ei se ocupau de tradiții, de teorii și speculații omenești. Adesea, în locul Cuvântului însuși, ei puneau ceea ce oamenii învățaseră și scriau despre Cuvânt. Învățătura lor nu avea nici o putere care să dea viață sufletului. Tema învățăturii și predicării Domnului Hristos, a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Celor ce puneau întrebări ca să-L prindă El le răspundea în mod deschis: “Este scris”, “Cum spune Scriptura?” “Cum citești în ea?” El semăna sămânța Cuvântului de fiecare dată când se trezea interesul, fie că era un prieten, fie că era un vrăjmaș. El care este Calea, Adevărul și Viața, El Cuvântul Viu a arătat spre Scripturi spunând: “Ele mărturisesc despre Mine.” Ioan 5, 39. “Și a început de la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” Luca 24, 27.PDH 38.3

Slujitorii Domnului Hristos sunt chemați să facă aceeași lucrare. Astăzi, ca și în zilele din vechime, adevărurile vitale ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt lăsate la o parte pentru teoriile și speculațiunile firești. Mulți așa numiți slujitori ai Evangheliei nu primesc întreaga Biblie ca fiind Cuvântul cel inspirat al lui Dumnezeu. Unul respinge o parte a ei, iar altul pune sub semnul întrebării o altă parte. Ei pun judecata lor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, iar Scripturile pe care ei le predau se bazează numai pe propria lor autoritate. Autenticitatea ei divină este contestată, nimicită. În acest fel sămânța necredinței se seamănă în lung și-n lat, iar oamenii ajung confuzi, ne mai știind ce să creadă.PDH 39.1

Sunt multe credințe pe care mintea n-ar trebui să le primească. În zilele Domnului Hristos, rabinii interpretau în mod forțat, mistic, multe părți ale Scripturilor. Pentru că învățătura clară a Cuvântului lui Dumnezeu condamna practicile lor, ei au încercat să nimicească această putere a Scripturilor. Același lucru se întâmplă și astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind misterios și obscur, aceasta pentru a scuza călcările Legii Sale, Domnul Hristos a mustrat aceste practici din vremea Sa. El a învățat că Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie înțeles de toți. El a arătat spre Scripturi ca având o autoritate de necontestat, iar noi trebuie să facem la fel. Biblia trebuie să fie prezentată ca fiind Cuvântul veșnicului Dumnezeu, ca sfârșit al tuturor controverselor și temelie a tot adevărul.PDH 39.2

Biblia a fost jefuită de puterea ei iar rezultatele se văd în coborârea standardului vieții spirituale. În predicile ce se rostesc astăzi de la mai multe amvoane, nu există acea manifestare divină care să trezească conștiința și să aducă viață sufletului. Ascultătorii nu pot spune: “Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?” Luca 24, 32. Sunt mulți aceia care strigă după viul Dumnezeu, tânjind după prezența divină. Teoriile filozofice sau eseurile literare, oricât de strălucite ar fi ele, nu pot satisface cerința spirituală a inimii. Afirmațiile și născocirile omenești nu au valoare mântuitoare. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să vorbească oamenilor. Cei care au auzit numai tradiții, teorii și precepte omenești, trebuie să audă vocea Lui, al Cărui Cuvânt poate renaște sufletul spre viață veșnică.PDH 40.1

Tema preferată a Domnului Hristos a fost iubirea părintească și abundența harului lui Dumnezeu, El stăruia foarte mult asupra sfințeniei caracterului Său și a Legii Sale, El S-a înfățișat pe Sine oamenilor ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Acestea să fie și subiectele servilor lui Dumnezeu. Prezentați-le adevărul așa cum este el în Hristos. Faceți ca cerințele Legii și Evangheliei să fie clare pentru toți: vorbiți oamenilor despre viața de renunțare de sine și de sacrificiu a Domnului Hristos, despre umilința și moartea Sa, despre învierea și înălțarea Sa, despre lucrarea mijlocirii Sale în favoarea noastră în curțile din ceruri, cum și despre făgăduința Sa: “Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine.” Ioan 14, 3.PDH 40.2

În loc de a discuta niște teorii greșite, sau a căuta să combatem pe împotrivitorii Evangheliei, să urmăm exemplul Domnului Hristos. Lăsați ca adevărurile curate, proaspete din comoara lui Dumnezeu, să strălucească în viață. “Propovăduiește Cuvântul.” “Semănați pretutindeni de-a lungul apelor. Stăruiește asupra Lui la timp și ne la timp.” “Cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu. Pentru ce să amesteci paiele cu grâul, zice Domnul.” “Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, și să nu fii găsit mincinos.” 2 Timotei 4, 2, Isaia 32, 20, Ieremia 23, 28, Proverbe 30, 5-6.PDH 40.3

Semănătorul seamănă sămânța — Cuvântul. Aici este prezentat marele principiu care ar trebui să stea la baza oricărei educații. “Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu.” Dar în prea multe școli teologice din zilele noastre, Cuvântul lui Dumnezeu este dat la o parte din sistemul educațional. Alte subiecte ocupă mintea. Studiul autorilor necredincioși ocupă un loc de frunte în educația teologică. Scepticismul este întrețesut în materiile cărților din aceste școli. Greșit interpretate și pervertite, unele descoperiri, rezultate ale cercetărilor științifice, pot duce la rătăcire. Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu așa zisele învățături ale științei și făcut să apară nesigur și nedemn de încredere. În acest fel, semințele îndoielii sunt semănate în mintea tinerilor și în momentul ispitirii ele răsar. Când se pierde credința în Cuvântul lui Dumnezeu, sufletul rămâne fără călăuzitor, fără ocrotitor. Atunci, tinerii sunt atrași pe calea îndepărtării de Dumnezeu și de viața veșnică.PDH 41.1

Acestei cauze i se poate atribui, în mare măsură, răspândirea nelegiuirii în lume. Când Cuvântul lui Dumnezeu este dat la o parte, puterea lui de a înfrâna pasiunile rele ale inimii firești este respinsă. Atunci oamenii seamănă potrivit cărnii și seceră potrivit firii, numai stricăciune.PDH 41.2

Tot aceasta este cauza cea mare a slăbiciunii și ineficienței puterilor mintale. Întorcându-ne de la Cuvântul lui Dumnezeu spre a ne hrăni cu scrierile oamenilor neinspirați, atunci mintea se pipernicește, scade. Ea nu este în legătură cu principiile cele profunde și mari ale adevărului cel veșnic. Inteligența se adaptează atunci înțelegerii lucrurilor cu care este familiară, iar prin faptul că este preocupată numai cu lucruri trecătoare ea slăbește, puterea i se reduce iar după un timp ea nu se mai poate dezvolta.PDH 41.3

Toate acestea constituie o falsă educație. Lucrarea fiecărui învățător al adevărului ar trebui să fie aceea de a întări mintea tinerilor în marile adevăruri ale Cuvântului inspirației. Aceasta este esența educației pentru viața aceasta și pentru cea viitoare.PDH 41.4

Să nu se creadă însă, că faptul acesta va împiedeca studiile științifice sau va avea ca rezultat coborârea nivelului în cele ale educației. Cunoașterea lui Dumnezeu este tot așa de înaltă ca și cerurile și cuprinzătoare ca Universul. Nimic nu este așa de înălțător și plin de vigoare ca un studiu al marilor subiecte ce privesc viața noastră veșnică. Tinerii să caute să înțeleagă aceste adevăruri date de Dumnezeu și atunci mintea lor se va dezvolta și va crește, ajungând puternică prin aceste eforturi. Faptul acesta va conduce pe orice cercetător care este și un împlinitor al Cuvântului într-un câmp și mai întins de cugetare dobândind astfel o comoară de cunoștințe nepieritoare.PDH 42.1

Educația creștină dobândită prin cercetarea Scripturilor este o cunoaștere experimentală a Planului de Mântuire. OPDH 42.2

astfel de educație va reface în sufletul credincios chipul lui Dumnezeu. Ea va întări și va înarma mintea împotriva ispitelor, și va face pe învățăcel împreună lucrător cu Domnul Hristos în lucrarea milei Sale față de lume. O astfel de educație va face un membru al familiei cerești, și-l va pregăti să fie împreună moștenitor cu sfinții în slavă.PDH 43.1

Dar învățătorul adevărurilor sfinte, nu poate da altora decât numai ceea ce știe din experiența sa proprie. Semănătorul a semănat “sămânța Sa”. Domnul Hristos a vestit adevărul pentru că El însuși era Adevărul. Gândurile Sale, caracterul Său, experiența vieții Sale, toate erau cuprinse în învățătura Sa. Tot așa trebuie să fie și cu slujitorii Săi: aceia care vor să predice Cuvântul, trebuie să fi ajuns ca printr-o experiență personală să se fi identificat cu El. Ei trebuie să știe ce însemnează faptul că Domnul Hristos S-a făcut pentru ei înțelepciune, îndreptățire și răscumpărare. Vestind altora Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu trebuie să-l prezinte în termeni ca: “se presupune că este așa” sau “poate că o fi așa cum zice aici.” Ei trebuie să spună — împreună cu apostolul Petru: “În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea lui”. 2 Petru 1, 16. Fiecare slujitor al Domnului Hristos și fiecare învățător trebuie să fie în stare să spună cu ucenicul iubit Ioan: “Pentru că viața a fost arătată și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viața care este la Tatăl, și care ne-a fost arătată”. 1 Ioan 1, 2.PDH 43.2