Grija unui păstor

Păstorul care descoperă că lipsește una dintre oile sale nu privește nepăsător la turma care este adăpostită în siguranță, spunând: “Am nouăzeci și nouă de oi și mă va costa prea mult necaz ca să merg în căutarea celei rătăcite. Să vină singură înapoi și eu îi voi deschide poarta și o voi lăsa să intre”. Nu, ci îndată ce oaia s-a rătăcit, păstorul devine plin de îngrijorare și durere. El numără oile din nou și din nou. Când este sigur că s-a pierdut o oaie, nu-și găsește somnul. Le lasă pe cele nouăzeci și nouă în staul și pleacă în căutarea oii rătăcite. Cu cât noaptea este mai întunecată și mai furtunoasă și cu cât calea este mai periculoasă, cu atât mai mare este îngrijorarea păstorului și cu atât mai stăruitoare este căutarea lui. El face orice efort posibil pentru a găsi oaia pierdută.SCE 245.3

Câtă ușurare sufletească simte păstorul când aude în depărtare primul strigăt slab al oii pierdute. Orientându-se după sunet, se cațără pe stâncile cele mai abrupte și merge chiar până la marginea prăpastiei, riscându-și propria viață. El își continuă căutarea, în timp ce strigătul, din ce în ce mai slab, îi spune că oaia lui este gata să moară. În cele din urmă, efortul său este răsplătit. Oaia pierdută este găsită. După aceea, păstorul nu o ceartă pentru că i-a pricinuit atâta necaz. El nu o mână cu biciul. Nici măcar nu încearcă să o îndemne spre staul. Ci, plin de bucurie, ia pe umerii săi creatura care tremură. Dacă este rănită sau lovită, o ia în brațe, strângând-o la pieptul său, pentru ca, din căldura inimii lui, să-i poată da viață. Mulțumit că eforturile lui de a o căuta nu au fost zadarnice, păstorul poartă oaia rătăcită înapoi la staul. — Parabolele Domnului Hristos, 187, 188.SCE 245.4