Categoria celor mulțumiți de ei înșiși

Mi-a fost prezentată o clasă care era conștientă de faptul că membrii ei aveau îndemnuri generoase, simțăminte devoționale și o plăcere de a face binele; totuși ei nu făceau nimic. Ei aveau un simțământ de mulțumire de sine, măgulindu-se că, dacă ar avea o ocazie sau ar fi într-o situație mai favorabilă, ar putea și ar fi gata să facă o lucrare mare și bună; dar ei așteaptă ocazia. Disprețuiesc judecata strâmbă a sărmanului zgârcit, care dă cu greu mica bucățică celor nevoiași. Ei văd că el trăiește pentru sine, că nu există în el pornirea să facă bine altora, să-i binecuvânteze cu talentele, influența și mijloacele care i-au fost încredințate spre folosire, și nu să abuzeze de ele, nici să le lase să ruginească sau să le îngroape în pământ. Cei care se predau în fața zgârceniei și a egoismului lor au de dat socoteală pentru faptele lor zgârcite și sunt răspunzători pentru talentele pe care le folosesc în mod abuziv. Dar și mai răspunzători sunt cei care, deși au impulsuri generoase și sunt ageri ca să discearnă lucrurile spirituale, rămân inactivi, așteptând o ocazie care presupun că n-a venit, punând în contrast dispoziția lor de a fi gata să facă binele cu lipsa de bunăvoință a celui zgârcit, și care chibzuiesc că situația lor este mai favorabilă decât aceea a vecinilor lor, mici la suflet. Unii ca aceștia se înșală. A avea calități care nu sunt folosite nu face decât să le mărească responsabilitatea; și, dacă ei păstrează nefolosite talentele date de Domnul, sau le acumulează, situația lor nu este mai bună decât aceea a vecinilor, pentru care sufletele lor simt un astfel de dispreț. Lor li se va spune: “Voi ați cunoscut voia Domnului, și totuși n-ați făcut-o”. — Testimonies for the Church 2:250, 251.SCE 36.3