Numărul 13—Mărturie Pentru Biserică

Introducere

Am simțit din nou că este de datoria mea să mă adresez deschis poporului lui Dumnezeu. Este umilitor pentru mine să arăt greșelile și răzvrătirea acelora care ne cunosc de multă vreme — și pe noi, și lucrarea pe care o facem. O fac doar pentru a corecta afirmațiile greșite care au circulat în legătură cu soțul meu și cu mine, cu scopul bine stabilit de a aduce prejudicii cauzei lui Dumnezeu, și ca o avertizare pentru alții. Dacă am avea doar noi de suferit, aș păstra tăcerea; dar când lucrarea lui Dumnezeu este în pericolul de a fi denigrată și afectată, trebuie să vorbesc, oricât de umilitor mi s-ar părea acest lucru. Ipocriții cei mândri îi vor privi cu aroganță și cu dispreț pe frații noștri, pentru că sunt suficient de umili, încât să-și mărturisească păcatele. Dumnezeu îi iubește pe cei care fac parte din poporul Său, care păzesc poruncile Lui, și îi mustră nu pentru că ei ar fi cei mai răi, ci tocmai pentru că sunt cei mai buni oameni din lume. „Eu îi mustru și îi pedepsesc”, spune Isus, „pe toți aceia pe care îi iubesc”.1M 568.1

Aș atrage atenția în mod special asupra viselor remarcabile care au fost prezentate în această mică lucrare, toate fiind în armonie și arătând în mod clar aceleași lucruri. Majoritatea viselor se nasc din lucrurile obișnuite ale vieții, cu care Spiritul lui Dumnezeu nu are nimic de-a face. Există, de asemenea, și vise false, ca și viziuni false, care sunt inspirate de spiritul lui Satana. Dar visele de la Domnul sunt așezate de Cuvântul lui Dumnezeu alături de viziuni (vedenii) și sunt în aceeași măsură rodul Spiritului Profeției cum sunt și acestea. Ținând seama de persoanele care le au și de circumstanțele în care sunt date, astfel de vise conțin ele însele dovada autenticității lor.1M 568.2

Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să însoțească această mică lucrare.1M 569.1

Fragment de experiență din perioada 19 decembrie 1866 — 25 aprilie 18671M 569.2

După ce m-am convins pe deplin că soțul meu nu avea să-și revină din boala lui prelungită, dacă avea să rămână inactiv, și că venise cu adevărat timpul ca eu să merg și să dau mărturie în fața oamenilor, am hotărât, împotriva părerii și a sfatului bisericii din Battle Creek, unde eram membri la vremea aceea, să mă aventurez într-o călătorie în partea de nord a statului Michigan, pe cel mai aspru frig al iernii, împreună cu soțul meu, care era foarte slăbit. A fost nevoie de mult curaj și de credință în Dumnezeu, ca să-mi conving mintea să ia decizia de a risca atât de mult, mai ales că a trebuit să stau singură în fața influenței bisericii, inclusiv a celor care se aflau la conducerea lucrării din Battle Creek, care era împotriva mea.1M 569.3

Dar știam că am o lucrare de făcut și se părea că Satana era hotărât să mă împiedice să o fac. Așteptasem îndelung ca problemele care ne țineau legați să fie rezolvate și mă temeam că suflete prețioase aveau să fie pierdute, dacă eu aș mai fi rămas mult timp departe de lucrare. Să stau în continuare departe de câmpul de lucru mi se părea ceva mai rău decât moartea și simțeam că, dacă nu ne mișcăm și dacă nu avem activitate, vom pieri. Așa că, pe 19 decembrie 1866, am plecat din Battle Creek, pe o furtună de zăpadă, către Wright, în districtul Ottawa, statul Michigan. Soțul meu a rezistat mult mai bine decât credeam lungii și asprei călătorii, de aproape 145 de kilometri, și părea să se simtă la fel de bine atunci când am ajuns la gazda noastră, la fratele Root, ca atunci când plecaserăm din Battle Creek. Am fost primiți cu amabilitate de această minunată familie, care ne-a purtat de grijă cu atâta duioșie, cum poartă de grijă părinții creștini unor copii bolnavi.1M 569.4

Am găsit această biserică într-o stare gravă. În mulți dintre membrii ei, semințele dezbinării și ale nemulțumirii unul față de celălalt prinseseră rădăcini adânci și un spirit lumesc îi luase în stăpânire. În ciuda stării jalnice în care se aflau, se bucurau atât de rar de ajutorul predicatorilor noștri, încât erau flămânzi după hrană spirituală. Aici au început efectiv primele noastre eforturi, de la îmbolnăvirea soțului meu. Aici a început el să lucreze ca în anii de mai înainte, cu toate că era foarte slăbit. Vorbea treizeci sau patruzeci de minute înainte de amiază, atât în Sabat, cât și în prima zi a săptămânii, iar eu acopeream restul timpului, apoi mai vorbea timp de o oră și jumătate după-amiaza, în fiecare zi. Eram ascultați cu cea mai mare atenție. Am văzut că soțul meu se întărea tot mai mult, devenind mai clar și prezentând subiectele tot mai coerent. Și, într-o ocazie, când a vorbit timp de o oră cu claritate și cu putere, simțind asupra lui povara lucrării așa cum o simțea pe când era obișnuit să vorbească, sentimentele mele de recunoștință au trecut dincolo de orice posibilitate de a le exprima. M-am ridicat în adunare și, timp de aproape o jumătate de oră, am încercat, plângând, să le dau glas. Comunitatea a fost profund impresionată. Am simțit asigurarea că aceștia erau zorii unor zile mai bune pentru noi.1M 570.1

Am rămas în mijlocul acestor oameni timp de șase săptămâni. Le-am vorbit de douăzeci și cinci de ori, iar soțul meu de douăsprezece ori. Pe măsură ce înaintam în lucrarea noastră cu această biserică, mi se descopereau cazuri individuale, astfel că am început să scriu mărturii pentru ele, care au însumat, toate, o sută de pagini. Apoi am început să lucrăm pentru aceste persoane; unele dintre ele veneau acasă la fratele Root, unde eram găzduiți; pe altele le vizitam acasă la ele; dar în mod special ne întâlneam cu acestea la locașul de închinare, în ocaziile de adunare. Cu aceste ocazii, am descoperit că soțul meu era de un mare ajutor. Experiența lui îndelungată în acest gen de lucrare, în care mai lucrase alături de mine și în trecut, îl calificase în această privință. Iar acum, că începuse din nou, părea să dovedească aceeași claritate de gândire, același discernământ și aceeași credincioșie în modul în care îi trata pe cei greșiți, ca și în vremurile de mai înainte. De fapt, nici dacă m-ar fi însoțit doi dintre pastorii noștri, oricare ar fi fost ei, nu mi-ar fi putut da ajutorul pe care mi l-a dat el.1M 570.2

O lucrare mare și bună a fost făcută pentru acești oameni prețioși. Greșelile au fost mărturisite deschis și pe deplin, unitatea a fost restabilită și binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra lucrării. Soțul meu s-a străduit să aducă sistemul de dăruire sistematică al bisericii de acolo la cifrele care ar trebui să fie adoptate în toate bisericile noastre, iar eforturile lui au condus la creșterea sumei pe care această biserică o plătea anual la trezorerie — în jur de trei sute de dolari. Cei care avuseseră îndoieli și neclarități cu privire la unele dintre mărturiile mele, în special cu privire la cea legată de problema îmbrăcămintei, s-au convins pe deplin atunci când au auzit explicațiile. Reforma sănătății și cea în îmbrăcăminte au fost adoptate și s-a strâns o sumă mare pentru Institutul de Sănătate.1M 571.1

Aici cred că este de datoria mea să menționez că, din nefericire, în timp ce această lucrare era în desfășurare, un frate bogat din statul New York a vizitat localitatea Wright, după ce a trecut pe la Battle Creek și a aflat de acolo că noi începuserăm să lucrăm, contrar opiniei și sfatului bisericii și al acelora care se aflau la conducerea lucrării din Battle Creek. El l-a prezentat pe soțul meu, chiar în fața celor pentru care noi lucraserăm cel mai mult, ca fiind parțial nebun și, prin urmare, mărturia lui nu avea nicio valoare. Influența lui în această privință, după cum mi-a relatat fratele Root, prezbiterul bisericii, a dat lucrarea înapoi cu cel puțin două săptămâni. Spun aceste lucruri pentru ca persoanele neconsacrate să poată fi conștiente că, în starea lor de orbire și de lipsă de sensibilitate, pot să exercite, într-o singură oră, o influență pentru contracararea căreia slujitorii Domnului trebuie să trudească apoi săptămâni întregi. Noi lucram pentru oamenii bogați și Satana a văzut că acest frate bogat era omul potrivit pe care să-l folosească. Fie ca Domnul să-l facă să vadă și, în umilință, să-și mărturisească greșeala. După încă două săptămâni de muncă istovitoare, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, am reușit să îndepărtăm această influență rea și să le dăm acelor oameni dragi dovada că Dumnezeu era Acela care ne trimisese la ei. Ca rezultat mai îndepărtat al eforturilor noastre, la scurt timp după aceea, șapte persoane au fost botezate de fratele Waggoner și încă două în luna iulie, de soțul meu, în cursul celei de-a doua vizite pe care am făcut-o în acea biserică.1M 571.2

Fratele din New York s-a întors la Battle Creek împreună cu soția și cu fiica, dar nu cu intenția de a da un raport corect cu privire la lucrarea bună care se făcuse la Wright sau de a schimba în bine sentimentele bisericii din Battle Creek. După cum au ieșit lucrurile la iveală după aceea, se pare că el îi făcuse rău bisericii și biserica îi făcuse rău lui, în satisfacția reciprocă pe care o aveau de a merge din casă în casă, pentru a transmite dintr-un loc în altul cele mai defavorabile remarci cu privire la lucrarea mea și a soțului meu și făcând din aceasta tema lor de conversație. Cam în perioada în care se petreceau toate aceste lucruri dureroase, am avut următorul vis:1M 572.1

Se făcea că vizitam Battle Creek în compania unei persoane cu o înfățișare impunătoare și cu o atitudine demnă. În visul meu, treceam pe lângă casele fraților noștri. Când eram gata să intrăm, am auzit voci angajate într-o discuție aprinsă. Numele soțului meu era frecvent menționat, iar eu am fost întristată și uluită să aud că cei care pretinseseră că ne sunt cei mai buni prieteni relatau scene și incidente care avuseseră loc în timpul gravei suferințe a soțului meu, când puterile lui mentale și fizice îi fuseseră în mare măsură paralizate. Am fost cuprinsă de mâhnire să aud vocea așa-zisului frate din New York, despre care am vorbit mai înainte, relatând cu multă gravitate și într-o lumină exagerată incidente pe care cei din Battle Creek nu le cunoșteau, în timp ce prietenii noștri din Battle Creek, la rândul lor, relatau ceea ce știau ei. Am simțit o senzație de leșin și mi-a venit rău de la inimă, iar în visul meu eram gata să cad, când mâna însoțitorului meu m-a susținut. Apoi, acesta mi-a spus: „Trebuie să asculți. Trebuie să cunoști aceste lucruri, chiar dacă sunt greu de suportat”.1M 572.2

Ne-am apropiat de câteva case și am văzut că tema conversației era aceeași. Pentru ei, acesta era adevărul prezent. Am spus: „Vai, eu nu am știut lucrul acesta! Nu am știut că astfel de simțăminte existau în inimile acelora pe care îi consideram prietenii noștri în vremuri de prosperitate și prieteni de încredere în vremuri de încercare, de suferință și de nenorocire. Dacă aș fi știut! I-am socotit cei mai buni și mai sinceri prieteni ai noștri”.1M 572.3

Persoana care mă însoțea a repetat aceste cuvinte: „Dacă s-ar angaja cu o la fel de mare grabă și bunăvoință și cu la fel de mult zel în conversații despre Mântuitorul lor, insistând asupra farmecului Său de neegalat, asupra generozității Sale dezinteresate și asupra îndurării Sale în a oferi iertare, asupra milei și duioșiei cu care Se pleca spre cei aflați în suferință, asupra răbdării și iubirii Sale de neexprimat, cât de prețioase și de valoroase ar fi roadele”.1M 573.1

Atunci am spus: „Sunt mâhnită. Soțul meu nu s-a cruțat deloc pe el însuși, ca să salveze suflete. A stat sub povară până când aceasta l-a zdrobit; a fost epuizat, doborât fizic și mintal; iar acum, a-i pune cap la cap cuvintele și faptele și a le folosi pentru a-i distruge influența, după ce Dumnezeu l-a sprijinit cu mâna Lui, ca să-l ridice, astfel încât glasul lui să poată fi auzit din nou — aceasta este o dovadă de cruzime și de răutate.1M 573.2

Persoana care mă însoțea a spus: „Acele conversații, în care Hristos și caracteristicile vieții Sale reprezintă tema centrală, vor înviora sufletul, iar roadele vor fi sfințenia și viața veșnică”. Apoi, a citat aceste cuvinte: „Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească”. Aceste cuvinte m-au impresionat atât de mult, încât, în Sabatul următor, am vorbit despre ele.1M 573.3

Eforturile pe care le-am depus în Wright au fost epuizante. Mă îngrijeam de soțul meu în timpul zilei și uneori și noaptea. Îi făceam băi și îl scoteam la plimbare cu trăsura, iar de două ori pe zi, fie frig, fie furtună sau vreme însorită, făceam drumuri pe jos, alături de el. Scriam de mână ceea ce îmi dicta el, rapoartele pentru Review, și, de asemenea, scriam multe scrisori, pe lângă numeroasele pagini de mărturii personale și, în special, Mărturia nr. 11; în plus, făceam vizite și țineam cuvântări cu toată convingerea, cât de des și cât de mult îmi era cu putință. Fratele și sora Root au fost cu totul alături de mine, în încercările și în eforturile mele, și aveau mereu grijă să ne împlinească toate nevoile, cu cea mai mare duioșie. Ne rugam deseori ca Domnul să-i binecuvânteze cu cele materiale, cu sănătate, cu har și cu putere spirituală. Simțeam că vor avea parte de o binecuvântare specială. Cu toate că boala intrase atunci în căminul lor, am aflat de la fratele Root că acum se bucură de o sănătate mai bună decât înainte. Iar printre lucrurile legate de prosperitatea vremelnică îmi spune că ogoarele lui cu grâu au produs douăzeci și șapte de banițe (1 baniță = aprox. 36 litri) la acru, iar altele chiar patruzeci, în timp ce media recoltei în ogoarele vecinilor lor a fost de numai șapte banițe la acru.1M 573.4

Pe 27 ianuarie 1867, am părăsit localitatea Wright și am călătorit spre Greenville, districtul Montcalm, la o distanță de patruzeci de mile. A fost cea mai friguroasă zi a iernii, astfel că ne-am bucurat să găsim un adăpost de frig și de furtună acasă la fratele Maynard. Această familie dragă ne-a primit cu bucurie și în inimile, și în căminul lor. Am rămas aici timp de șase săptămâni, lucrând împreună cu bisericile din Greenville și din Orleans și făcând din casa ospitalieră a fratelui Maynard reședința noastră.1M 574.1

Domnul m-a ajutat să le vorbesc oamenilor cu ușurință și claritate; în toate eforturile pe care le-am făcut, am simțit puterea Lui care m-a susținut. Iar când am fost pe deplin convinsă că aveam o mărturie pentru oameni, pe care le-o puteam da în strânsă legătură cu lucrarea soțului meu, mi s-a întărit convingerea că el avea să se însănătoșească, astfel încât să poată lucra pentru cauza lui Dumnezeu. Eforturile lui au fost primite de oameni și el mi-a fost de mare ajutor în lucrare. Fără el, nu aș fi putut realiza prea mult; dar, cu ajutorul lui și prin puterea lui Dumnezeu, am putut să duc la îndeplinire lucrarea care îmi fusese desemnată. Domnul l-a susținut în orice efort pe care l-a depus. Pe măsură ce îndrăznea tot mai mult, încrezându-se în Dumnezeu, în ciuda slăbiciunii lui, creștea în putere și se simțea tot mai bine cu fiecare efort. Când mi-am dat seama că soțul meu își redobândea vigoarea fizică și mentală, recunoștința mea a fost nestăvilită, la perspectiva că voi fi din nou liberă să mă angajez și mai serios în lucrarea lui Dumnezeu, stând alături de soțul meu, lucrând uniți, în această lucrare finală pentru poporul lui Dumnezeu. Înainte de atacul pe care îl suferise, responsabilitatea pe care o avusese la birou îl ținuse legat acolo în cea mai mare parte a timpului. Cum nu puteam călători fără el, eram și eu obligată să stau acasă. Acum, simțeam că Dumnezeu avea să-l binecuvânteze să lucreze prin cuvânt și prin învățătură și să se dedice în mod special lucrării de predicare. Alții puteau să facă munca de la birou și noi eram convinși că nu avea să mai fie niciodată legat de un singur loc, ci că avea să fie liber să călătorească împreună cu mine, astfel încât amândoi să putem da solemna mărturie pe care ne-o dăduse Dumnezeu pentru poporul rămășiței Sale.1M 574.2

Simțeam starea decăzută a poporului lui Dumnezeu și, cu fiecare zi care trecea, eram mai conștientă de faptul că ajunsesem la capătul puterilor. În timp ce ne aflam în Wright, trimisesem manuscrisul pentru Mărturia nr. 11 la biroul editurii și foloseam aproape orice clipă, când nu participam la o întrunire, scriind materialul pentru Mărturia nr. 12. Energiile mele, fizice și mentale, fuseseră greu solicitate cât timp lucrasem pentru biserica din Wright. Simțeam că aveam nevoie de odihnă, dar nu vedeam nicio posibilitate de a lua o pauză. Le vorbeam oamenilor de câteva ori pe săptămână și scriam numeroase pagini de mărturii personale. Povara sufletelor apăsa asupra mea și responsabilitatea pe care o simțeam era atât de mare, încât nu puteam dormi decât câteva ore pe noapte.1M 575.1

În timp ce lucram astfel, ținând cuvântări și scriind, am primit de la Battle Creek scrisori cu un caracter descurajator. Când le-am citit, am căzut într-o depresie pe care nu o pot descrie, mergând până la un asemenea chin sufletesc, încât, pentru o scurtă perioadă de timp, am simțit că energiile vitale îmi sunt paralizate. Timp de trei nopți nu am dormit aproape deloc. Gândurile îmi erau confuze și tulburi. Pe cât am putut, mi-am ascuns sentimentele de soțul meu și de familia amabilă și ospitalieră la care ne aflam. Nimeni nu știa cât de chinuit și de împovărat îmi era sufletul, când ne adunam împreună cu familia la altarul de dimineața și de seară și căutam să-mi las povara asupra marelui Purtător de poveri. Dar cererile mele veneau dintr-o inimă chinuită de suferință, iar rugăciunile mele erau lipsite de coerență, confuze, din cauza durerii pe care nu o puteam stăpâni. Sângele îmi năvălea în creier, astfel că, de multe ori, mă cuprindea amețeala și aproape cădeam. Adesea îmi curgea sânge din nas, mai ales după ce făceam efortul de a scrie. Am fost obligată să-mi las deoparte scrisul, dar nu am putut să scap de povara grijilor și a responsabilității, când mi-am dat seama că aveam mărturii pentru alții, pe care nu eram în stare să li le prezint.1M 575.2

Am mai primit o scrisoare, în care eram informată că ar fi fost mai bine să amân publicarea Mărturiei nr. 11 până când aveam să pot scrie ceea ce îmi fusese arătat cu privire la Institutul de Sănătate, deoarece cei care se aflau la conducerea acestui proiect erau în mare lipsă de bani și aveau nevoie de influența mărturiei mele ca să-i mobilizeze pe frați. Atunci, am scris o parte din ceea ce îmi fusese arătat cu privire la Institut, dar nu am putut prezenta tot subiectul, din cauza presiunii sângelui din creier. Dacă aș fi știut că publicarea Mărturiei nr. 12 avea să întârzie atât de mult, în niciun caz nu aș fi trimis acea parte de subiect cuprinsă în Mărturia nr. 11. Crezusem că, după ce aveam să mă odihnesc timp de câteva zile, aveam să-mi pot relua scrisul. Dar, spre marea mea întristare, am descoperit că starea în care se afla creierul meu făcea ca lucrul acesta să fie imposibil. Am renunțat la ideea de a scrie mărturiile, fie ele generale sau personale, și eram într-o permanentă descurajare, din această cauză.1M 576.1

În această stare de lucruri, s-a hotărât să ne întoarcem la Battle Creek și să rămânem acolo cât timp drumurile continuau să fie pline de noroi și deteriorate, urmând ca acolo să termin Mărturia nr. 12. Soțul meu era nerăbdător să-i revadă pe frații din Battle Creek, să stea de vorbă cu ei și să se bucure împreună cu ei de lucrarea pe care Dumnezeu o făcea pentru el. Mi-am adunat scrierile și am pornit în călătoria noastră. Pe drum, am ținut două întâlniri în localitatea Orange și am avut dovada că biserica a beneficiat de pe urma lor și a fost încurajată. Noi înșine am fost înviorați de Duhul Domnului. În noaptea aceea, am visat că mă aflam în Battle Creek și, privind printr-un geam lateral afară, spre ușa de intrare, am văzut un grup de oameni mărșăluind spre casa [noastră], doi câte doi. Păreau aspri și hotărâți. Îi cunoșteam bine și m-am întors să deschid ușa de la salon ca să-i primesc, dar m-am gândit să mă mai uit o dată. Scena se schimbase. Grupul avea acum înfățișarea unei procesiuni catolice. Unul dintre ei avea în mână o cruce, altul o trestie. Când s-au apropiat, cel care purta trestia a făcut un cerc în jurul casei, spunând de trei ori: „Casa aceasta este proscrisă. Bunurile din ea trebuie să fie confiscate. Ei au vorbit împotriva sfântului nostru ordin”. M-a cuprins groaza și am alergat, prin casă, la ușa dinspre nord, unde m-am trezit în mijlocul unui alt grup de oameni, dintre care pe unii îi cunoșteam, dar nu am îndrăznit să le spun niciun cuvânt, de teamă că aveam să fiu trădată. Am încercat să găsesc un locșor retras, unde să pot plânge și să mă pot ruga, fără să întâlnesc pretutindeni în jur priviri întrebătoare și înverșunate. Repetam adesea: „Dacă aș putea înțelege toate acestea! Dacă mi-ar spune ce am spus sau ce am făcut!”1M 576.2

Am plâns și m-am rugat mult, când am văzut bunurile noastre confiscate. Am încercat să descopăr, în privirile celor din jur, o urmă de simpatie sau de milă față de mine și am observat fețele câtorva despre care credeam că mi-ar fi vorbit și mi-ar fi adus mângâiere, dacă nu le-ar fi fost teamă că aveau să fie observați de ceilalți. Am făcut o încercare de a scăpa din mulțimea aceea, dar, văzând că eram supravegheată, am renunțat la intențiile mele. Am început să plâng cu glas tare și am spus: „O, dacă mi-ar spune ce am făcut sau ce am spus!” Soțul meu, care dormea pe un alt pat, în aceeași încăpere, m-a auzit plângând cu glas tare și m-a trezit. Perna îmi era udată de lacrimi și eram cuprinsă de o adâncă tristețe și descurajare.1M 577.1

Fratele și sora Howe ne-au însoțit până la West Windsor, unde am fost primiți și găzduiți de fratele și de sora Carman. În Sabat și în ziua întâi a săptămânii, ne-am întâlnit cu frații și cu surorile din bisericile din vecinătate și ne-am simțit liberi să le transmitem mărturia noastră. Duhul înviorător al Domnului a coborât asupra acelora care manifestau un interes deosebit pentru lucrarea lui Dumnezeu. Întâlnirile ținute au fost reușite și aproape toți au dat mărturie că au fost întăriți și mult încurajați.1M 577.2

După câteva zile, am ajuns din nou la Battle Creek, după o absență de aproape trei luni. În Sabat, pe 16 martie, soțul meu a ținut în fața bisericii o predică având tema „Sfințirea”, care a fost înregistrată fonografic de redactorul revistei Review și publicată în volumul 29, nr. 18. De asemenea, a vorbit cu claritate după-amiază și în prima zi a săptămânii, înainte de prânz. Eu mi-am prezentat mărturia cu ușurință, ca de obicei. În Sabat, pe 23, ne-am adresat liber bisericii din Newton, iar în Sabatul următor și apoi în prima zi, am lucrat cu biserica din Convis. Plănuiserăm să ne întoarcem spre nord și am mers vreo treizeci de mile, după care a trebuit să ne întoarcem din cauza stării drumurilor. Soțul meu a fost teribil de dezamăgit de primirea rece cu care a fost întâmpinat la Battle Creek; și eu, la rândul meu, am fost mâhnită. Am ajuns la concluzia că nu ne puteam prezenta mărturia în fața acestei biserici, până când membrii ei nu aveau să arate clar că doreau slujirea noastră, astfel că am hotărât să lucrăm în Convis și Monterey până când starea drumurilor avea să se îmbunătățească. Următoarele două Sabate le-am petrecut la Convis și am primit dovada că s-a făcut o lucrare bună, ale cărei roade se văd acum.1M 578.1

M-am întors acasă, la Battle Creek, ca un copil obosit, care avea nevoie de cuvinte de mângâiere și de încurajare. Este dureros pentru mine să mărturisesc acum că am fost primiți cu mare răceală de frații noștri de care, cu trei luni în urmă, mă despărțisem în cele mai bune relații, cu excepția faptului că nu fuseseră de acord ca noi să plecăm. În prima noapte petrecută la Battle Creek, am visat că lucram foarte greu și călătoream cu scopul de a participa la o adunare mare și că eram foarte obosită. Surorile îmi aranjau părul și îmi potriveau rochia, iar eu am adormit. Când m-am trezit, am fost uimită și indignată să descopăr că hainele îmi fuseseră luate și fusesem îmbrăcată cu niște zdrențe vechi, cu bucăți de plapumă înnodate și cusute laolaltă. Am spus: „Ce mi-ați făcut? Cine a săvârșit această lucrare rușinoasă, de a-mi lua hainele și de a mi le înlocui cu aceste zdrențe de cerșetor?” Mi-am sfâșiat zdrențele și le-am aruncat de pe mine. Eram copleșită de întristare și, într-un teribil chin sufletesc, am strigat: „Aduceți-mi înapoi hainele pe care le-am purtat timp de douăzeci și trei de ani și pe care nu le-am dezonorat niciodată. Dacă nu îmi dați înapoi hainele, voi apela la oameni, care vor interveni și îmi vor aduce înapoi hainele pe care le port de douăzeci și trei de ani”.1M 578.2

Am văzut împlinirea acestui vis. La Battle Creek, ne-am confruntat cu zvonurile care fuseseră puse în circulație cu privire la noi, ca să ne facă rău, dar care nu aveau niciun fundament adevărat. Unii dintre cei care stătuseră o vreme la Institutul de Sănătate și alții, care locuiau chiar în Battle Creek, scriseseră scrisori către bisericile din Michigan și din alte state, în care exprimau temeri, îndoieli și insinuări cu privire la noi. Am fost foarte mâhnită când am auzit o acuzație adusă de un fost lucrător pe care îl respectam, și anume că ei auzeau din toate părțile lucruri pe care eu le-aș fi spus împotriva bisericii din Battle Creek. Am fost atât de întristată, încât nu am știut ce să spun. Am descoperit acolo un puternic spirit acuzator împotriva noastră. Când ne-am convins pe deplin de sentimentele nutrite față de noi, am simțit dorul de casă. Eram atât de dezamăgiți și de descurajați, încât le-am spus la doi dintre frații de la conducere că nu mă simțeam acasă acolo, pentru că fuseserăm întâmpinați cu neîncredere și cu o răceală evidentă, în loc de un bun venit călduros și de încurajări, și îmi dădeam seama că așa se purtau cu aceia care erau doborâți de epuizare, din devotament pentru lucrarea lui Dumnezeu. Apoi le-am spus că ne gândeam să ne mutăm din Battle Creek și să căutăm un cămin mai retras și mai liniștit.1M 579.1

Cu sufletul plin de mâhnire, am rămas acasă, temându-mă să mai merg în mijlocul bisericii, ca nu cumva să fiu rănită. În cele din urmă, cum nimeni nu a făcut niciun efort să-mi aline suferința sufletească, am simțit că era de datoria mea să chem mai multe surori și frați cu experiență și să discutăm deschis despre zvonurile care circulau în legătură cu noi. Doborâtă și descurajată, cu sufletul zdrobit de întristare, am întâmpinat acuzațiile care îmi erau aduse dând un raport cu privire la călătoria pe care o făcusem în est, cu un an în urmă, și la împrejurările dureroase cu care mă confruntasem în această călătorie.1M 579.2

Am făcut apel la cei prezenți să judece ei dacă legătura mea cu lucrarea și cu cauza lui Dumnezeu m-ar fi putut determina să vorbesc în mod ușuratic despre biserica din Battle Creek, față de care aveam aceleași sentimente calde și sincere. Nu era interesul meu față de lucrarea lui Dumnezeu la fel de mare pe cât era al lor? Întreaga mea experiență și viață fuseseră întrețesute cu ea. Nu avusesem interese personale separate de lucrare. Investisem totul în această cauză și nu considerasem niciun sacrificiu prea mare pentru progresul ei. Nu îngăduisem ca afecțiunea față de copilașii mei să mă împiedice de la a-mi face datoria așa cum îmi cerea Dumnezeu, pentru cauza Sa. Dragostea maternă pulsa în inima mea cu tot atâta putere ca în inima oricărei alte mame, și totuși acceptasem să mă despart de copiii mei, încă mici, și să las ca altcineva să le poarte de grijă ca o mamă. Dădusem dovezi de necontestat în ceea ce privește interesul și devotamentul meu față de cauza lui Dumnezeu. Prin faptele și prin eforturile mele, arătasem cât de dragă îmi era aceasta. Oare ar fi putut aduce cineva dovezi mai puternice decât mine? Au fost ei plini de zel pentru cauza adevărului? Eu și mai mult. Au fost ei devotați față de ea? Eu puteam dovedi un devotament mai mare decât oricine altcineva care era angajat atunci în lucrare. Suferiseră ei de dragul adevărului? Eu suferisem mai mult. Nu ținusem la viața mea. Nu mă dădusem înapoi în fața batjocurii, a suferințelor și a dificultăților. Când prietenii și rudele își pierduseră speranța în ceea ce privește viața mea, pentru că boala nu-mi dădea pace, am fost purtată pe brațe de soțul meu până la vapor sau până la tren. Într-o ocazie, după ce călătoriserăm până la miezul nopții, ne-am trezit ajunși în orașul Boston fără niciun ban. În două sau trei ocazii, am mers pe jos, prin credință, șapte mile. Călătoream atât cât mă țineau puterile și apoi îngenuncheam pe pământ și ne rugam pentru puterea de a merge mai departe. Primeam putere și apoi eram în stare să lucrăm cu stăruință pentru binele sufletelor. Nu îngăduiam ca vreun obstacol să ne abată de la datorie sau să ne despartă de lucrare.1M 580.1

Spiritul manifestat la această întâlnire mi-a produs multă mâhnire. M-am întors acasă tot împovărată, întrucât cei prezenți nu făcuseră niciun efort să mă liniștească, prin a recunoaște că mă judecaseră greșit și că suspiciunile și acuzațiile lor împotriva mea fuseseră nejustificate. Nu au putut să mă condamne, dar nici nu au făcut niciun efort să mă aline.1M 581.1

Timp de cincisprezece luni, soțul meu fusese atât de slăbit, încât nu fusese în stare nici măcar să-și ridice singur ceasul sau portofelul sau să mâne caii, când ieșea cu trăsura. Dar în acel an își mai revenise, astfel că reușea să-și ridice ceasul și portofelul, cel din urmă gol, din cauza cheltuielilor mari cărora trebuise să le facem față, și să mâne singur caii. Cât timp fusese bolnav, refuzase de mai multe ori să primească bani de la frați, în total aproape o mie de dolari, asigurându-i că, atunci când va fi nevoie, le va spune. În cele din urmă, am ajuns în nevoie. Soțul meu a simțit că era de datoria lui ca, înainte de a deveni dependent, să vândă orice obiect de care se putea dispensa. El avea câteva lucruri, de mică valoare, pe la birou și împrăștiate pe la frații din Battle Creek — lucruri pe care le-a adunat și le-a vândut. Dispuneam de obiecte de mobilier în valoare de aproape o sută cincizeci de dolari. Soțul meu a încercat să vândă canapeaua noastră pentru locașul de închinare, oferindu-se să lase zece dolari din valoarea ei, dar nu a reușit. În perioada aceasta, singura și foarte valoroasa noastră vacă a murit. Atunci, pentru prima dată, soțul meu a simțit că era în situația de a cere ajutor și i-a scris unui frate un bilet, în care îi spunea că, dacă biserica era dispusă să compenseze pierderea vacii, putea să o facă. Dar nu s-a făcut nimic în această privință, cu excepția faptului că soțul meu a fost acuzat că era înnebunit după bani. Frații îl cunoșteau suficient de bine, încât să știe că el nu ar fi cerut niciodată ajutor, dacă nu ar fi ajuns într-o situație fără ieșire. Iar acum, că făcuse acest lucru, ne-au judecat, și pe el, și pe mine, fără să ia nicio măsură ca să ne ajute, ci doar au folosit ocazia ca să ne rănească și mai mult, în nenorocirea și în nevoia noastră.1M 581.2

La această întâlnire, soțul meu a mărturisit cu umilință că, în această privință, făcuse câteva greșeli pe care nu ar fi trebuit să le facă niciodată, dar că lucrul acesta se întâmplase de teama fraților și din dorința de a fi în acord și în deplină unitate cu biserica. Aceasta i-a făcut pe cei care îl jigniseră să îl disprețuiască în mod vădit. Am fost umiliți până la pământ și descurajați mai mult decât se poate descrie în cuvinte. În această stare de lucruri, am plecat la o întâlnire, la Monterey. În timpul călătoriei, am trecut printr-o mare suferință sufletească. Încercam să-mi explic mie însămi de ce frații noștri nu ne înțelegeau lucrarea. Fusesem sigură că, atunci când aveam să ne întâlnim cu ei față în față, aveau să se convingă de ce spirit eram conduși, iar Duhul lui Dumnezeu care era în ei avea să răspundă aceluiași Duh care era în noi, umilii Săi slujitori, și aveam să ajungem la unitate în spirit și în sentimente. În loc de aceasta, am fost priviți cu suspiciune și cu neîncredere, ceea ce m-a adus în cea mai mare confuzie și descurajare prin care trecusem vreodată. În timp ce meditam la aceste lucruri, o parte din viziunea care îmi fusese dată la Rochester, pe 25 decembrie 1865, mi-a venit ca un fulger în minte și imediat i-am relatat-o soțului meu.1M 582.1

Mi-a fost arătat un pâlc de copaci care stăteau unul lângă celălalt, în formă de cerc. Pe deasupra lor, se înălța o viță-de-vie care le acoperea vârfurile, formând un fel de umbrar. Curând, am văzut copacii legănându-se încoace și încolo, ca și când ar fi fost mișcați de un vânt puternic. Ramurile viței au fost scuturate una după cealaltă, de pe suportul lor, până când întreaga viță s-a desprins de pe copaci, cu excepția câtorva cârcei, care încă se țineau agățați de crengile mai joase. Atunci, a venit cineva care a tăiat și acei cârcei, astfel că vița a căzut cu totul la pământ.1M 582.2

Mâhnirea și chinul sufletesc pe care le-am simțit, când am văzut vița zăcând la pământ, au fost de nedescris. Mulți treceau pe acolo și o priveau cu milă, iar eu așteptam ca o mână prietenească să o ridice; dar nu a fost oferit niciun ajutor. Am întrebat de ce nimeni nu ridica vița căzută. Atunci am văzut un înger, apropiindu-se de vița care părea abandonată. Și-a întins mâinile și le-a așezat sub viță, ridicând-o în picioare și spunând: „Stai dreaptă către cer și lasă-ți cârceii să se încolăcească în jurul lui Dumnezeu și să se prindă de El. Ești scuturată de pe suportul omenesc. Dar, prin puterea lui Dumnezeu, poți să stai în picioare și să înflorești și fără ajutorul oamenilor. Bizuie-te doar pe Dumnezeu și niciodată nu vei rămâne fără sprijin și nici nu vei mai fi scuturată și doborâtă la pământ”. Am simțit o mângâiere de nedescris, o mare bucurie, când am văzut că vița, până atunci neglijată, era acum îngrijită. M-am întors spre înger și l-am întrebat ce însemnau toate acestea. El mi-a spus: „Vița aceasta ești tu. Vei trece prin toate acestea și apoi, când se vor întâmpla toate, vei înțelege pe deplin ilustrația viței. Dumnezeu va fi pentru tine un ajutor permanent în vreme de necaz”. Din acea clipă, am fost neclintită în împlinirea datoriei mele și niciodată nu m-am simțit mai liberă în a-mi prezenta mărturia înaintea oamenilor. Dacă am simțit vreodată brațul Domnului susținându-mă, atunci a fost la acea întâlnire. Soțul meu a fost, de asemenea, liber și clar în predicare, astfel că mărturisirea tuturor, la sfârșit, a fost: Am avut o adunare minunată.1M 583.1

După ce ne-am întors de la Monterey, am simțit că era de datoria mea să convoc o altă întâlnire, deoarece frații nu făceau niciun efort pentru a-mi alina frământarea sufletească. Am luat hotărârea de a merge mai departe prin puterea lui Dumnezeu și de a-mi exprima din nou sentimentele, eliberându-mă de suspiciunile și de zvonurile care circulau pentru a ne face rău. Mi-am prezentat mărturia și am relatat lucrurile care îmi fuseseră arătate din trecutul unora dintre cei prezenți, avertizându-i cu privire la pericolele în care se aflau și mustrându-le greșelile. Am afirmat că mă aflam într-o postură cât se poate de neplăcută. Atunci când, în viziune, îmi erau prezentate familii sau persoane individuale, de multe ori ceea ce îmi era arătat era de natură cu totul personală și viza mustrarea unor păcate ascunse. Pentru unii, am lucrat luni de zile, în legătură cu anumite greșeli despre care ceilalți nu știau nimic. Iar atunci când frații vedeau că aceste persoane sunt triste și le auzeau exprimând îndoieli cu privire la acceptarea lor de către Dumnezeu și sentimente de descurajare, ei aruncau vina asupra mea, ca și când eu aș fi fost de vină pentru încercarea prin care treceau ele. Cei care mă acuzau în felul acesta nici nu știau despre ce vorbeau. Am protestat împotriva celor care judecau felul în care acționam eu. Mie îmi fusese desemnată neplăcuta lucrare de a mustra păcatele. Dacă, pentru a preîntâmpina suspiciunile și invidia, aș fi dat o explicație completă a atitudinii mele și aș fi făcut cunoscut public ceea ce trebuia să rămână secret, aș fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu și aș fi greșit față de cei în cauză. Trebuia să țin doar pentru mine, închise în inima mea, mustrările personale cu privire la greșeli personale. Să mă judece ceilalți cum doresc, eu n-am să trădez niciodată încrederea care mi-a fost acordată de cel greșit și pocăit sau să le descopăr altora ceea ce trebuie să le fie spus doar celor vinovați. Le-am spus celor adunați să stea deoparte și să mă lase liberă să acționez în temere de Dumnezeu. Am părăsit întâlnirea eliberată de o grea povară.1M 583.2