Capitolul XIII—Mutarea în Michigan

În anul 1855, frații din Michigan au deschis calea ca sediul lucrării de publicații să fie mutat la Battle Creek. La vremea aceea, soțul meu datora între două și trei mii de dolari și tot ceea ce avea, în afară de cărți, erau conturi și facturi pentru cărți, dintre care unele erau nesigure. Se părea că lucrarea ajunsese într-un impas, deoarece comenzile pentru publicații erau puține și mici și el se temea că avea să moară în datorii. Frații din Michigan ne-au ajutat să obținem un teren și să construim o casă. Actele s-au făcut pe numele meu, astfel încât, după moartea soțului meu, să pot dispune de ea după cum doream.1M 98.1

Acelea au fost zile pline de tristețe. Mă uitam la cei trei băieți ai mei, care erau mici, și mă temeam că, în curând, aveau să rămână fără tată, iar gânduri de felul acesta nu îmi dădeau pace: Soțul meu moare din cauza muncii peste măsură, pentru cauza adevărului prezent; și cine înțelege ce a suferit el, ce poveri a purtat ani de zile, îngrijorările care l-au zdrobit sufletește și i-au ruinat sănătatea, aducându-l pe marginea mormântului, ca să-și lase familia săracă și dependentă de alții? M-am întrebat adesea: Oare lui Dumnezeu nu-I pasă de toate acestea? Nu le vede? Am fost mângâiată să știu că există Cineva care judecă după dreptate și că orice sacrificiu, orice act de tăgăduire de sine și orice suferință îndurată de dragul Lui sunt trecute cu credincioșie în rapoartele cerului și își vor primi răsplata. Ziua Domnului va scoate la lumină lucruri care încă nu sunt cunoscute.1M 98.2

Mi s-a arătat că Dumnezeu avea în planul Său ca soțul meu să se refacă treptat; că trebuia să dăm dovadă de o credință puternică, pentru că, la fiecare străduință a noastră, Satana avea să lovească teribil; că trebuia să privim dincolo de aparențe și să credem. De trei ori pe zi ne înfățișam singuri înaintea lui Dumnezeu și ne rugam cu stăruință pentru refacerea sănătății lui. Adeseori, unul dintre noi era doborât de puterea lui Dumnezeu. Plin de îndurare, Domnul a ascultat strigătele noastre sincere și soțul meu a început să-și revină. Timp de multe luni, rugăciunile noastre s-au înălțat spre cer de trei ori pe zi, pentru sănătate, ca să putem împlini voia lui Dumnezeu. Acest timp special pentru rugăciune era foarte prețios. Eram aduși într-o sfântă apropiere de Dumnezeu și aveam o dulce comuniune cu El. Nu aș putea exprima mai bine sentimentele pe care le-am trăit în vremea aceea decât o fac următoarele fragmente, extrase dintr-o scrisoare pe care i-am scris-o sorei Howland:1M 99.1

„Mă simt recunoscătoare că acum pot avea copiii cu mine, sub supravegherea și îngrijirea mea, și că îi pot educa mai bine pe calea cea dreaptă. Săptămâni la rând am simțit că flămânzesc și însetez după mântuire și ne-am bucurat de o comuniune aproape neîntreruptă cu Dumnezeu. De ce stăm departe de izvor, când putem să venim și să bem? De ce flămânzim după pâine, când grânarul este plin? Este din belșug și fără plată. O, sufletul meu, ospătează-te și bea în fiecare zi din bucuriile cerești! Nu mă voi priva de această pace. Lauda lui Dumnezeu este în inima mea și pe buzele mele. Ne putem bucura în plinătatea iubirii Mântuitorului nostru. Ne putem desfăta în slava Lui. Sufletul meu dă mărturie pentru aceasta. Negura din viața mea a fost risipită de această lumină prețioasă și nu pot uita niciodată lucrul acesta. Doamne, ajută-mă să-l păstrez viu în amintire. Treziți-vă, energii ale sufletului! Trezește-te, suflete, și dă-I adorare Răscumpărătorului tău, pentru iubirea Sa minunată!1M 99.2

Sufletele din jurul nostru trebuie să fie trezite și salvate, altfel vor pieri. Nu avem nicio clipă de pierdut. Fiecare dintre noi avem o influență care vorbește fie pentru adevăr, fie împotriva lui. Eu vreau să port cu mine dovezi de necontestat că sunt unul dintre ucenicii lui Hristos. Noi vrem ceva mai mult decât o religie a Sabatului. Avem nevoie de principiul viu; avem nevoie să ne simțim zilnic responsabilitatea. Mulți ocolesc lucrul acesta, iar rezultatul este neglijență, indiferență și lipsă de veghere și de spiritualitate. Unde este spiritualitatea bisericii? Unde sunt oamenii plini de credință și de Duhul Sfânt? Rugăciunea mea este: Curățește, Doamne, biserica Ta! Luni de zile m-am bucurat de libertate și sunt hotărâtă să fac ordine în vorbirea mea și în toate căile mele înaintea Domnului.1M 100.1

Pot să triumfe dușmanii noștri. Pot să rostească vorbe aspre și limba lor să calomnieze, să înșele și să mintă, dar noi vom rămâne neclintiți. Știm în cine am crezut. Nu am alergat în zadar, nici n-am lucrat în zadar. Vine o zi a socotelilor, când toți vor fi judecați după faptele pe care le-au făcut în trup. Este adevărat că lumea este în întuneric. Împotrivirea se ridică puternică. Cel disprețuitor și cel batjocoritor devin tot mai îndrăzneți în nedreptatea lor. Totuși, prin toate acestea, noi vom rămâne neclintiți, sprijinindu-ne pe brațul Celui Atotputernic, pentru a primi putere.1M 100.2

Dumnezeu Își cerne poporul. El va avea o biserică sfântă și curată. Noi nu putem citi inima omului, dar Domnul a asigurat mijloace ca să păstreze biserica în curăție. S-a ridicat un popor corupt, care nu poate trăi împreună cu poporul lui Dumnezeu. Ei disprețuiesc mustrarea și nu vor să se îndrepte. Au avut ocazia să afle că lupta pe care o duc este nedreaptă. Au avut timp să se pocăiască de greșelile lor, dar eul le-a fost prea drag ca să-l lase să moară. L-au cultivat, l-au încurajat, până când a ajuns puternic și ei s-au separat de poporul credincios al lui Dumnezeu, pe care El îl păstrează curat pentru Sine. Toți avem motive să-I mulțumim lui Dumnezeu că a fost deschisă o cale de mântuire pentru biserică; pentru că, dacă acești înșelători corupți ar fi rămas printre noi, mânia lui Dumnezeu ar fi venit asupra noastră.1M 100.3

Fiecare suflet sincer care ar putea fi amăgit de acești nemulțumiți înșelători va avea adevărata lumină cu privire la ei, chiar dacă, pentru aceasta, va fi nevoie ca toți îngerii din cer să fie trimiși pentru a le lumina mintea. Nu trebuie să ne temem de nimic în această privință. Pe măsură ce ne apropiem de judecată, toți își vor manifesta adevăratul caracter și se va vedea clar de care parte sunt. Sita de cernut se mișcă. Să nu spunem: „Oprește-Ți mâna, Doamne!” Biserica trebuie să fie curățită și va fi. Dumnezeu domnește: poporul să-L laude. Nici nu-mi trece prin gând că vom cădea, dacă suntem drepți și facem ce este bine. Judecata stă să înceapă; cărțile urmează să fie deschise și noi vom fi judecați după faptele noastre. Toate minciunile care ar putea fi născocite împotriva mea nu-mi vor face nici mai rău și nici mai bine, ci doar mă vor apropia mai mult de Mântuitorul meu.”1M 101.1

De când ne-am mutat la Battle Creek, Domnul a început să schimbe situația noastră. Am găsit prieteni sinceri în Michigan, care au simțit împreună cu noi și care au fost gata să ne ajute să ne purtăm poverile și să ne împlinească nevoile. Prieteni vechi, încercați, din centrul statului New York și din New England, în special din Vermont, au simțit împreună cu noi în necazurile noastre și au fost gata să ne ajute în vreme de necaz. La conferința de la Battle Creek, din noiembrie 1856, Dumnezeu a lucrat pentru noi. Mintea slujitorilor Săi a fost îndemnată să cugete la darurile bisericii. Dacă Dumnezeu fusese întristat de poporul Său, deoarece darurile fuseseră desconsiderate și neglijate, acum exista perspectiva plăcută ca El să privească din nou aprobator către noi și să reînvie darurile, astfel încât acestea să fie folosite în biserică pentru a-i încuraja pe cei slabi și pentru a-i îndrepta și a-i mustra, pe cei greșiți. Cauza a fost însuflețită de o nouă viață și eforturile predicatorilor noștri au avut succes.1M 101.2

Se cereau publicații, iar acestea s-au dovedit a fi exact lucrul de care avea nevoie lucrarea. În scurt timp, Messenger of the Truth [Mesagerul adevărului] s-a destrămat, și spiritele care vorbiseră prin el, generând dezbinare, s-au risipit. Soțul meu a reușit să-și plătească toate datoriile. Tusea i s-a liniștit, durerile din plămâni și din gât au încetat și, treptat, și-a recăpătat sănătatea, astfel că era în stare să predice cu ușurință de trei ori în Sabat și o dată în prima zi a săptămânii. Această minunată lucrare a refacerii lui a fost realizată de Dumnezeu și Lui I se cuvine toată slava.1M 101.3

Înainte de mutarea noastră la Rochester, când ajunsese atât de slăbit, soțul meu dorise să se elibereze de responsabilitatea lucrării editoriale. El propusese ca biserica să preia conducerea lucrării, iar aceasta să fie administrată de un comitet editorial numit de biserică, astfel încât nimeni dintre cei care aveau legătură cu editura să nu obțină vreun beneficiu financiar de pe urma ei, în afară de salariul cuvenit pentru munca depusă.1M 102.1

Cu toate că subiectul acesta a fost în repetate rânduri supus atenției lor, frații noștri nu au întreprins nimic în această privință, până în anul 1861. Până la această dată, soțul meu fusese proprietarul legal al casei de editură și singurul administrator al lucrării. El se bucura de încrederea prietenilor care erau activi în lucrare și care încredințaseră în grija lui fondurile pe care ei le donau din când în când, după cum o cereau nevoile mereu crescânde ale cauzei, astfel încât lucrarea de publicare să se dezvolte. Dar, deși se declarase în repetate rânduri, prin intermediul revistei Review, că editura era, de fapt, în proprietatea bisericii, cum el era încă singurul administrator legal, dușmanii noștri profitau de situație și, prin tot felul de speculații, făceau tot ce le stătea în putere ca să-i facă rău și să încetinească progresul lucrării. În aceste circumstanțe, el a prezentat problema organizării, iar urmarea a fost înființarea Asociației de Publicații Adventiste de Ziua a Șaptea, conform legilor statului Michigan, în anul 1861.1M 102.2

Cu toate că grijile care au venit asupra noastră în legătură cu activitatea editorială și cu alte ramuri ale lucrării au implicat multe dificultăți, cel mai mare sacrificiu pe care am fost chemată să îl fac pentru lucrare a fost acela de a-mi încredința copiii în grija altora.1M 102.3

Henry fusese departe de noi timp de cinci ani, iar Edson se bucurase foarte puțin de îngrijirea noastră. Mulți ani familia noastră fusese foarte mare; casa noastră, un fel de hotel, iar noi, în cea mai mare parte a timpului, plecați de acasă. Doream foarte mult să-mi pot crește copiii feriți de obiceiuri rele și de multe ori sufeream, când vedeam contrastul dintre situația mea și cea a altora, care nu purtau poveri și griji și care puteau să stea alături de copiii lor, să-i sfătuiască și să-i educe, care-și petreceau aproape tot timpul cu familia. Și am întrebat: Cere Dumnezeu atât de mult de la noi, în timp ce altora nu le încredințează nicio povară? Oare este corect astfel? Noi să alergăm atât de mult, de la o grijă la alta, dintr-o parte a lucrării în cealaltă, și să avem atât de puțin timp ca să ne creștem copiii? Petreceam multe nopți plângând cu amar, în timp ce ceilalți dormeau.1M 103.1

Făceam planuri prin care să le fie mai bine copiilor mei, apoi se ridicau piedici care zădărniceau aceste planuri. Eram foarte sensibilă la greșelile copiilor mei și fiecare lucru nepotrivit pe care îl făceau îmi provoca o asemenea durere de inimă, încât îmi afecta sănătatea. Aș fi vrut ca unele mame să treacă și ele, măcar pentru un timp scurt, prin situația în care eu mă aflam de atâția ani, ca apoi să poată prețui binecuvântările de care se bucurau și să simtă mai mult împreună cu mine, în privațiunile pe care le înduram. Ne rugam și lucram pentru copiii noștri, încercând să-i ținem sub control. Nu am cruțat nuiaua, dar, înainte de a o folosi, făceam astfel încât ei să ajungă să-și vadă greșelile și apoi ne rugam împreună cu ei. Căutam să-i facem să înțeleagă că, dacă le-am găsi scuze în păcatul lor, am atrage neplăcerea lui Dumnezeu asupra noastră, și aceasta pe drept. Și eforturile noastre au fost binecuvântate spre binele lor. Cea mai mare plăcere a lor era să ne facă nouă pe plac. Nu erau fără greșeli, dar noi credeam că și ei erau mielușei în turma lui Hristos.1M 103.2

În anul 1860, moartea ne-a trecut pragul casei și l-a smuls pe cel mai tânăr vlăstar al familiei noastre. Micuțul Herbert, născut pe 20 septembrie 1860, a murit pe 14 decembrie în același an. Nimeni nu poate ști cât au sângerat inimile noastre atunci când această rămurea a fost ruptă, în afară de aceia care și-au condus și ei la mormânt micuții primiți prin făgăduință.1M 103.3

Dar, vai, când nobilul nostru Henry a murit , la vârsta de șaisprezece ani, când dulcele nostru cântăreț a fost condus la mormânt și noi nu i-am mai putut auzi cântecele de dimineață, casa noastră a devenit pustie. Atât noi, părinții, cât și cei doi fii care ne-au mai rămas am simțit lovitura din plin. Dar Dumnezeu ne-a mângâiat în nenorocirea noastră și, cu credință și curaj, ne-am avântat în lucrarea pe care ne-o încredințase El, în strălucita speranță a întâlnirii cu copiii noștri, care ne fuseseră smulși prin moarte, în lumea aceea unde boala și moartea nu vor mai fi.1M 104.1

În august 1865, pe neașteptate, soțul meu a fost lovit de paralizie. Aceasta a fost o lovitură grea, nu doar pentru mine și pentru copiii mei, ci și pentru lucrarea lui Dumnezeu. Bisericile au fost private atât de lucrarea soțului meu, cât și de a mea. Satana a triumfat când a văzut lucrarea adevărului împiedicată în acest fel. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu i-a fost îngăduit să ne distrugă. După ce timp de cincisprezece luni am întrerupt orice implicare activă în lucrare, ne-am avântat din nou împreună să lucrăm în biserici.1M 104.2

Fiind pe deplin convinsă că, dacă avea să rămână inactiv, soțul meu nu avea să-și revină după acea boală îndelungată și că venise timpul să merg și să-mi prezint mărturia în fața oamenilor, am hotărât să fac o călătorie în nordul statului Michigan, împreună cu soțul meu, în starea lui atât de slăbită, în cel mai aspru frig al iernii. Am avut nevoie de mult curaj și de multă credință în Dumnezeu, ca să iau această decizie și să risc atât de mult; dar știam că am o lucrare de făcut și vedeam că Satana era hotărât să mă împiedice să o îndeplinesc. Așteptasem mult să ia sfârșit captivitatea noastră și mă temeam că suflete prețioase aveau să fie pierdute din cauza amânării. Să fi rămas în continuare departe de câmpul misionar însemna pentru mine ceva mai rău decât moartea și simțeam că, dacă nu vom acționa, vom pieri. Astfel, pe 19 decembrie 1866, am părăsit Battle Creek pe o furtună de zăpadă și am pornit spre Wright, Michigan. Soțul meu a suportat călătoria de nouăzeci de mile mult mai bine decât mă temusem eu și părea că, atunci când am ajuns la destinație, se simțea la fel de bine ca atunci când plecaserăm din Battle Creek.1M 104.3

Aici au început primele noastre eforturi eficiente de când se îmbolnăvise. Aici a început el să lucreze din nou, ca în anii de mai înainte, deși era foarte slăbit. Vorbea timp de treizeci sau patruzeci de minute înainte de amiază, în Sabat și în prima zi a săptămânii, în timp ce eu ocupam restul timpului, iar apoi vorbea după-amiaza, în fiecare dintre aceste zile, timp de o oră și jumătate de fiecare dată. Eram ascultați cu cea mai mare atenție. Am văzut că soțul meu se întărea tot mai mult și devenea tot mai coerent și mai clar în susținerea subiectelor abordate. Iar atunci când, într-o ocazie, a vorbit timp de o oră cu claritate și cu putere, purtând povara lucrării ca înainte de a se îmbolnăvi, sentimentele mele de recunoștință au întrecut orice putință de exprimare. M-am ridicat în adunare și, timp de aproape o jumătate de oră, am încercat, plângând, să le dau glas. Adunarea a fost profund impresionată. Am simțit asigurarea că aceia erau, pentru noi, zorii unor zile mai bune.1M 105.1

Intervenția lui Dumnezeu în refacerea soțului meu a fost cât se poate de evidentă. Probabil că nimeni altcineva, care să fi suferit o asemenea lovitură, nu și-ar mai fi revenit. Și totuși, un atac grav de paralizie, care îi afectase creierul în mod serios, a fost îndepărtat de mâna lui Dumnezeu, care i-a adus slujitorului Său o nouă putere, atât în ceea ce privește trupul, cât și în ceea ce privește mintea.1M 105.2

În anii care au urmat după recuperarea soțului meu, Domnul a deschis înaintea noastră un vast câmp de lucru. Cu toate că la început eram timidă, atunci când trebuia să vorbesc, pe măsură ce providența lui Dumnezeu a deschis calea înaintea mea, am dobândit curajul de a sta în fața unor adunări mari. Am participat împreună la întâlnirile de tabără și la alte adunări mari, din Maine în Dakota și din Michigan în Texas și în California.1M 105.3

Lucrarea începută într-o perioadă de slăbiciune și de confuzie a continuat să crească și să devină tot mai puternică. Casele de editură din Michigan și din California și misiunile externe din Anglia, din Norvegia și din Elveția atestă creșterea ei. În locul ediției primei noastre foi volante, care era dusă la tipografie într-o geantă de voiaj, în jur de o sută patruzeci de mii de exemplare ale diferitelor periodice sunt acum trimise lunar din birourile noastre de publicații. Mâna lui Dumnezeu a fost cu lucrarea Sa, ca să o facă să prospere și să se dezvolte.1M 106.1

Ultima parte a istoriei vieții mele trebuie legată de înființarea unor instituții cu a căror activitate viața și lucrarea mea s-au întrețesut îndeaproape. Pentru ridicarea acestor instituții, soțul meu și cu mine am lucrat cu pana de scris și cu glasul. Ca să redau, chiar și pe scurt, experiența acestor ani plini de activitate și ocupați, ar depăși cu mult dimensiunile acestei broșuri. Eforturile lui Satana de a împiedica lucrarea și de a-i distruge pe lucrători nu au încetat, dar Dumnezeu S-a îngrijit de lucrarea și de lucrătorii Lui.1M 106.2