Capitolul XIV—Moartea soțului meu

În ciuda eforturilor, a grijilor și a responsabilităților cu care soțul meu a fost împovărat, vârsta de șaizeci de ani l-a găsit activ și plin de vigoare, atât la minte, cât și la trup. De trei ori a căzut lovit de paralizie, dar, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, prin constituția lui puternică și prin respectarea strictă a legilor sănătății, a ajuns să își revină de fiecare dată. A călătorit din nou, a predicat și a scris cu zelul și cu energia lui obișnuite. Am lucrat umăr lângă umăr pentru cauza lui Hristos timp de treizeci și șase de ani și am sperat că vom rămâne împreună, ca să fim martori ai sfârșitului triumfător. Dar nu aceasta a fost și voia lui Dumnezeu. Alesul și protectorul tinereții mele, tovarășul meu de viață, cel care mi-a fost alături la lucru și în suferință, a fost luat de lângă mine și eu am rămas să-mi închei lucrarea și să duc lupta singură.1M 107.1

Primăvara și începutul verii anului 1881 le-am petrecut împreună, în casa noastră din Battle Creek. Soțul meu a sperat să aranjeze lucrurile astfel, încât să putem merge pe coasta Pacificului și să ne dedicăm scrisului. Simțea că făcuserăm o greșeală, îngăduind ca nevoile aparente ale lucrării și rugămințile stăruitoare ale fraților noștri să ne determine să luăm parte activă în lucrarea de predicare, când, de fapt, noi ar fi trebuit să scriem. Soțul meu dorea să prezinte mai pe larg mărețul subiect al răscumpărării, iar eu aveam de multă vreme în gând pregătirea unor cărți importante. Amândoi simțeam că trebuia să realizăm aceste lucrări atâta timp cât puterile noastre mentale erau întregi — că era o datorie față de noi înșine și față de cauza lui Dumnezeu să ne retragem din focul luptei și să dăm poporului nostru lumina prețioasă a adevărului, pe care Dumnezeu o deschisese în fața minților noastre.1M 108.1

Cu câteva săptămâni înainte de moartea soțului meu, i-am vorbit cu insistență despre faptul că trebuia să căutăm un câmp de lucru unde să fim eliberați de poverile care erau inevitabil așezate asupra noastră la Battle Creek. Drept răspuns, el mi-a vorbit despre diferite probleme pe care ar fi trebuit să le rezolvăm înainte de plecare — datorii pe care cineva trebuia să le îndeplinească. Apoi, profund afectat, a întrebat: „Unde sunt oamenii care să facă această lucrare? Unde sunt aceia care să aibă un interes neegoist pentru bunul mers al instituțiilor noastre și care să stea de partea dreptății, neafectați de niciun fel de influență cu care ar putea veni în contact?”1M 108.2

Cu lacrimi în ochi, el și-a exprimat îngrijorarea pentru instituțiile noastre din Battle Creek, spunând: „Mi-am dedicat viața înființării acestor instituții. Să le părăsesc ar fi ca și când aș muri. Ele sunt ca și copiii mei și nu mă pot despărți de ele. Aceste instituții sunt instrumentele prin care Domnul a ales să împlinească o anumită lucrare. Satana caută să împiedice și să distrugă orice mijloc prin care Domnul lucrează pentru mântuirea oamenilor. Dacă marele vrăjmaș poate să modeleze aceste instituții după standardul lumii, și-a atins scopul. Preocuparea mea cea mai mare este să avem oameni potriviți la locul potrivit. Dacă aceia care dețin poziții de răspundere sunt slabi în ceea ce privește puterea morală și șovăie în privința principiilor, fiind înclinați către lume, vor fi suficienți care să se lase conduși de ei în această direcție. Influențele rele nu trebuie să triumfe. Aș prefera să mor, decât să trăiesc să văd că aceste instituții sunt greșit administrate sau abătute de la scopul pentru care au fost aduse la existență.1M 108.3

În implicarea mea în cauza lui Dumnezeu, legăturile cele mai strânse și mai îndelungate le-am avut cu lucrarea de publicare. De trei ori am căzut, lovit de paralizie, din cauza devotamentului meu față de această ramură a lucrării. Acum, că Dumnezeu mi-a reînnoit puterea fizică și mentală, simt că pot servi cauzei Sale așa cum nu am fost în stare să o fac până acum. Trebuie să văd lucrarea editorială dezvoltându-se. Este împletită cu însăși existența mea. Dacă voi uita vreodată de interesele acestei lucrări, să-și uite dreapta mea destoinicia ei”.1M 109.1

Stabiliserăm să participăm la o adunare în cort, la Charlotte, în Sabat și duminică, pe 23 și 24 iulie. Cum eu eram foarte slăbită, am hotărât să călătorim cu trăsura. Pe drum, soțul meu a părut vesel, dar un simțământ de solemnitate parcă apăsa asupra lui. În repetate rânduri L-a lăudat pe Domnul pentru îndurarea Lui și pentru binecuvântările primite și și-a exprimat deschis sentimentele legate de trecut și de viitor: „Domnul este bun și merită toată lauda. El este un ajutor care nu lipsește niciodată în vreme de nevoie. Viitorul pare înnegurat și nesigur, dar Domnul nu vrea să ne îngrijorăm cu privire la aceste lucruri. Când vine necazul, El ne dă har ca să îi facem față. Ceea ce a fost Domnul pentru noi și ce a făcut El pentru noi ar trebui să ne facă atât de recunoscători, încât să nu murmurăm și să nu ne plângem niciodată. Eforturile, poverile și sacrificiile noastre nu vor fi niciodată pe deplin apreciate de toți. Îmi dau seama că mi-am pierdut pacea sufletească și binecuvântările lui Dumnezeu, pentru că m-am lăsat tulburat de aceste lucruri.1M 109.2

Mi-a fost greu să văd că motivele mele au fost judecate greșit și că cele mai sincere eforturi de a-i ajuta, încuraja și întări pe frații mei au fost întoarse împotriva mea. Dar ar fi trebuit să-mi aduc aminte de Isus și de situațiile în care El a fost dezamăgit. Sufletul Lui a fost întristat, pentru că cei pe care venise să-i binecuvânteze nu-L apreciau. Ar fi trebuit să meditez la mila lui Dumnezeu și la bunătatea Sa plină de iubire, să-L laud mai mult și să mă plâng mai puțin de lipsa de recunoștință a fraților mei. Dacă I-aș fi încredințat Domnului toate necazurile și îngrijorările mele, gândindu-mă mai puțin la ce spuneau și făceau ceilalți împotriva mea, aș fi avut mai multă pace și bucurie. Acum, voi căuta mai întâi să veghez asupra mea, ca să nu rănesc pe cineva prin cuvânt sau prin faptă, și apoi să îi ajut pe frații mei să traseze cărări drepte cu picioarele lor. Nu mă voi mai opri să plâng pentru orice rău care mi se face. Am așteptat din partea oamenilor mai mult decât ar fi trebuit. Îl iubesc pe Dumnezeu și lucrarea Lui și îi iubesc și pe frații mei.”1M 110.1

Nici nu mă gândeam atunci, în timp ce călătoream, că aceea era cea din urmă călătorie pe care o făceam împreună. Vremea s-a schimbat brusc, de la o căldură apăsătoare, la o răcoare neașteptată. Soțul meu a răcit, dar credea că sănătatea lui era atât de bună, încât lucrul acesta nu avea să-l afecteze serios. A lucrat mult în timpul întâlnirilor de la Charlotte, prezentând adevărul clar și cu putere. A vorbit despre cât de mult îi făcea plăcere să li se adreseze unor oameni care manifestau un atât de profund interes pentru subiectele care lui îi erau cele mai dragi. „Domnul mi-a înviorat cu adevărat sufletul”, a spus el, „în timp ce le frângeam altora pâinea vieții. Peste tot, în Michigan, oamenii strigă insistent după ajutor. Cât de mult tânjesc să merg și să-i mângâi, să-i încurajez și să-i întăresc prin prețioasele adevăruri valabile pentru acest timp!”1M 110.2

Când ne-am întors acasă, soțul meu s-a plâns de o ușoară indispoziție, însă s-a angajat în lucrul său ca de obicei. În fiecare dimineață, mergeam în crângul de lângă casa noastră și ne uneam în rugăciune. Eram nerăbdători să ne cunoaștem datoria. Continuau să vină scrisori din diferite locuri, chemându-ne să participăm la adunări de tabără. În ciuda hotărârii noastre de a ne dedica scrisului, era greu să refuzăm să ne întâlnim cu frații noștri la aceste întruniri importante. Ne rugam stăruitor pentru înțelepciune de sus, ca să știm ce era cel mai bine să facem.1M 110.3

În Sabat dimineață, ca de obicei, ne-am dus împreună în crâng și soțul meu s-a rugat arzător, de trei ori. Parcă nu voia să se oprească din a stărui înaintea lui Dumnezeu pentru a primi binecuvântarea și călăuzirea Lui specială. Rugăciunile i-au fost ascultate și pacea și lumina ne-au umplut inimile. L-a lăudat pe Domnul și a spus: „Acum Îi predau totul lui Isus. Simt o pace dulce, cerească, o asigurare că Domnul ne va arăta care ne este datoria, pentru că vrem să facem voia Lui”. M-a însoțit la tabernacol și a deschis serviciile divine cu cântare și rugăciune. A fost ultima dată când a stat lângă mine la amvon.1M 111.1

În lunea care a urmat, a avut frisoane, părând că este răcit serios, iar a doua zi m-am îmbolnăvit și eu. Am fost duși amândoi la sanatoriu, pentru tratament. Vineri, simptomele mele s-au ameliorat. Atunci, doctorul m-a informat că soțul meu era somnolent și că se temea că este în pericol. Am fost dusă imediat în camera lui și, când am văzut cum arăta, mi-am dat seama că era pe moarte. Am încercat să-l trezesc. Înțelegea tot ce îi spuneam și răspundea la toate întrebările la care se putea răspunde prin „da” sau „nu”, dar se părea că nu era în stare să spună mai mult decât atât. Nu a părut surprins, când i-am spus că eu credeam că este pe moarte. L-am întrebat dacă Isus era prețios pentru el. A spus: „Da, o, da”. „Nu vrei să mai trăiești?”, l-am întrebat. El a răspuns: „Nu”.1M 111.2

Atunci, am îngenuncheat toți lângă patul lui și eu m-am rugat pentru el. O expresie de pace s-a așternut pe chipul lui. I-am spus: „Isus te iubește. Ești în brațele Lui veșnice”. El a răspuns: „Da, da”.1M 111.3

Fratele Smith și ceilalți frați s-au rugat în jurul patului lui și apoi s-au retras ca să petreacă o mare parte din noapte în rugăciune. Soțul meu a spus că nu simțea nicio durere; dar se vedea că se stinge repede. Dr. Kellogg și ajutoarele lui au făcut tot ce le-a stat în putere ca să-l salveze de la moarte. Și-a revenit ușor, dar era în continuare foarte slăbit.1M 111.4

A doua zi dimineață a părut că este puțin mai bine, dar pe la prânz a avut un frison care l-a lăsat inconștient. La ora 5 după-amiază, în Sabat, pe 6 august 1881, s-a stins încet, fără luptă și fără geamăt.1M 112.1

Șocul morții soțului meu — atât de bruscă, atât de neașteptată — a căzut asupra mea ca o greutate zdrobitoare. Așa slăbită cum eram, îmi adunasem puterile ca să pot rămâne lângă el până la sfârșit, dar când l-am văzut închizând ochii și murind, organismul epuizat a cedat și am fost doborâtă cu totul. Pentru un timp, m-am legănat între viață și moarte. Flacăra vieții de-abia pâlpâia, părând că și o ușoară suflare o putea stinge. Noaptea, pulsul mi-a scăzut foarte mult și respirația mi-a devenit tot mai slabă, până când a părut că se oprește. Doar prin binecuvântarea lui Dumnezeu și prin îngrijirea atentă și neîntreruptă a medicului și a asistenților lui am rămas în viață.1M 112.2

Cu toate că nu mă ridicasem deloc din pat după moartea soțului meu, în Sabatul care a urmat am fost dusă la Tabernacol, ca să particip la funeralii. La încheierea predicii am simțit că era de datoria mea să dau mărturie cu privire la cât de prețioasă este speranța creștină în momentele de întristare și de nenorocire. Când m-am ridicat, am primit putere și am vorbit aproape zece minute, înălțând îndurarea și dragostea lui Dumnezeu în fața mulțimii adunate. La încheierea serviciului divin de înmormântare, l-am condus pe soțul meu la cimitirul Oak Hill, unde a fost pus la odihnă până în dimineața învierii.1M 112.3

Puterea fizică îmi fusese doborâtă de această lovitură, dar puterea harului divin m-a susținut în nenorocirea mea. Când l-am văzut pe soțul meu dându-și ultima suflare, am simțit că Isus era pentru mine mai de preț decât fusese oricând înainte. Când am stat lângă întâiul meu născut și i-am închis ochii în moarte, am putut să spun: „Domnul a dat și Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Și am simțit atunci că aveam un mângâietor în Isus. Iar când ultimul meu născut mi-a fost smuls din brațe și n-am putut să-i mai văd căpșorul pe pernă, lângă mine, am putut și atunci să spun: „Domnul a dat și Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” Și când acela pe a cărui profundă afecțiune mă sprijinisem și alături de care lucrasem timp de treizeci și șase de ani mi-a fost luat, am putut să-mi pun mâinile pe ochii lui și să spun: „Doamne, Îți încredințez comoara mea până în dimineața învierii”.1M 113.1

Când l-am văzut stingându-se și am văzut câți prieteni simțeau împreună cu mine, m-am gândit: „Ce contrast, față de moartea lui Isus, în timp ce atârna pe cruce! Ce contrast! În ceasul agoniei Lui, batjocoritorii Îl sfidau și Îl luau în râs. Dar El a murit și a trecut prin mormânt ca să-l lumineze și să-i dea strălucire, astfel încât noi să ne putem bucura și să putem avea speranță chiar și în fața morții; să putem spune, atunci când ne conducem prietenii la odihnă în Isus: Ne vom întâlni din nou!1M 114.1

Uneori, simțeam că nu voi fi în stare să suport moartea soțului meu. Dar în minte îmi răsunau aceste cuvinte: „Opriți-vă [Fiți liniștiți — trad. din KJV] și să știți că Eu sunt Dumnezeu”. Simțeam teribil pierderea, dar nu îndrăzneam să mă las doborâtă de durere. Aceasta nu mi l-ar fi adus înapoi din morți. Și nu sunt atât de egoistă, încât să doresc, dacă ar fi fost cu putință, să-l aduc înapoi din somnul lui liniștit, ca să se angajeze din nou în luptele vieții. Asemenea unui războinic obosit, el s-a întins să doarmă. Voi privi cu plăcere la locul lui de odihnă. Cea mai bună cale prin care eu și copiii mei putem cinsti memoria celui care a căzut este să preluăm lucrarea de unde a lăsat-o el și, în puterea lui Isus, să o ducem mai departe, până la încheierea ei. Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru anii pe care i i-a îngăduit ca să fie de folos; și, de dragul lui și de dragul lui Hristos, vom învăța din moartea lui o lecție pe care nu o vom uita niciodată. Ne vom strădui ca, în urma acestei dureri, să fim mai buni și mai amabili, mai răbdători și mai atenți cu cei care sunt în viață.1M 114.2

Mi-am reluat lucrarea singură, cu deplina încredere că Răscumpărătorul meu va fi cu mine. Mai avem doar puțin timp la dispoziție ca să ducem lupta; apoi, Hristos va veni și această luptă se va încheia. De-abia atunci vom putea spune că am făcut ultimele eforturi pentru a lucra împreună cu Hristos la înaintarea Împărăției Sale. Unii dintre cei care au stat în linia întâi a luptei, împotrivindu-se cu zel avansării răului, cad la postul datoriei; cei vii privesc îndurerați la eroii căzuți, dar nu este timpul acum să înceteze lucrarea. Ei trebuie să strângă rândurile; să preia stindardul din mâna doborâtă de moarte și, cu o energie reînnoită, să apere adevărul și onoarea lui Hristos. Trebuie să ne împotrivim păcatului — puterilor întunericului — ca niciodată până acum. Timpul pe care îl trăim cere o activitate plină de energie, hotărâtă, din partea acelora care cred adevărul prezent. Dacă ni se pare că avem prea mult de așteptat până când va veni Izbăvitorul nostru; dacă, doborâți de durere și obosiți de trudă, nu mai avem răbdare să încheiem lupta onorabil, rămânând pe câmpul de luptă până la sfârșit, să ne aducem aminte — și amintirea aceasta să ne aducă la tăcere orice murmur de nemulțumire — că am fost lăsați pe pământ să întâmpinăm furtuni și lupte ca să ne desăvârșim un caracter creștin, ca să ajungem să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, Tatăl nostru, și pe Hristos, Fratele nostru mai mare, și să lucrăm pentru Domnul nostru, câștigând multe suflete pentru Hristos. „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci.”1M 115.1