Capitolul II—Convertirea mea

În martie 1840, William Miller a vizitat Portland, Maine, și a susținut aici prima sa serie de prelegeri pe tema celei de-a doua veniri a lui Hristos. Aceste prezentări au produs o puternică impresie, iar biserica din strada Casco, unde prezenta W. Miller, era plină și ziua, și seara. Aceste întâlniri nu erau marcate de exaltare, de un entuziasm necontrolat, ci toți aceia care ascultau discursurile lui erau pătrunși de o profundă solemnitate. Nu numai în oraș se manifesta un mare interes, ci și oamenii de la țară veneau în număr mare, în fiecare zi, aducându-și coșuri cu mâncare și rămânând de dimineață până la încheierea întâlnirii de seara.1M 14.1

Alături de prietenele mele, am participat și eu la aceste întruniri și am ascultat uimitoarea veste că Hristos avea să vină în 1843, doar peste câțiva ani. Miller prezenta profețiile cu o exactitate care aducea convingere în inimile ascultătorilor. El insista asupra perioadelor profetice și aducea numeroase dovezi, pentru a-și susține afirmațiile. Apoi, apelurile și avertizările sale solemne și pline de putere, adresate celor care erau nepregătiți, captivau mulțimile.1M 14.2

Au fost programate întâlniri speciale, în cadrul cărora cei păcătoși să aibă posibilitatea să-L caute pe Mântuitorul și să se pregătească pentru evenimentele teribile care aveau să aibă loc în curând. Teama și convingerea profundă s-au răspândit pretutindeni în oraș. Sau stabilit întâlniri de rugăciune și s-a produs o trezire generală în cadrul diferitelor confesiuni, pentru că toți simțeau, într-o măsură mai mare sau mai mică, influența pe care o avea învățătura apropiatei veniri a lui Hristos.1M 14.3

Atunci când păcătoșii au fost invitați în față, sute dintre ei au răspuns apelului; odată cu ei, și eu mi-am făcut loc prin mulțime și am trecut în rândul celor care-L căutau pe Domnul. Dar, în inima mea, aveam simțământul că niciodată n-aș fi putut ajunge vrednică să fiu numită copil al lui Dumnezeu. Lipsa de încredere în mine și convingerea că era imposibil ca cineva să-mi înțeleagă sentimentele m-au împiedicat să caut sfat și ajutor din partea prietenilor mei creștini. Astfel, rătăceam zadarnic în întuneric și disperare, în timp ce ei, neînțelegând de ce eram atât de rezervată, nu știau nimic cu privire la adevărata mea stare.1M 14.4

Într-o seară, eu și fratele meu Robert ne întorceam acasă de la o întâlnire unde ascultaserăm o prelegere impresionantă cu privire la apropiata domnie a lui Hristos pe pământ, urmată de un apel serios și solemn adresat creștinilor și păcătoșilor, prin care aceștia erau îndemnați să se pregătească pentru judecată și pentru venirea Domnului. Sufletul îmi fusese tulburat de ceea ce auzisem. Atât de profund era sentimentul convingerii în inima mea, încât m-am temut că Domnul nu avea să-mi îngăduie să ajung până acasă.1M 15.1

În urechile mele continuau să răsune cuvintele: „Ziua cea mare a Domnului este aproape! Cine va putea să stea în picioare la arătarea Lui?” Cuvintele rostite de inima mea erau: „Cruță-mă, Doamne, în noaptea aceasta! Nu mă lăsa să mor în păcatele mele, sărmana de mine, mântuiește-mă!” Pentru prima dată am încercat să-i explic fratelui meu Robert, care era cu doi ani mai mare decât mine, sentimentele pe care le aveam; i-am spus că nu îndrăzneam să mă odihnesc sau să dorm până când nu aveam să știu că Dumnezeu îmi iertase păcatele.1M 15.2

Fratele meu nu mi-a răspuns imediat, dar am înțeles de îndată cauza tăcerii lui; plângea, simțind împreună cu mine, în suferința mea. Atitudinea aceasta a lui mi-a dat curajul de a-i destăinui mai mult, de a-i spune că îmi dorisem moartea în acele zile când viața mi se părea o povară prea greu de purtat pentru mine; dar acum, gândul că s-ar putea să mor în starea păcătoasă în care mă găseam și să fiu pierdută pentru totdeauna mă umplea de groază. L-am întrebat dacă el credea că Dumnezeu avea să-mi cruțe viața în noaptea aceea, dacă aveam să o petrec în rugăciune stăruitoare către El. El a răspuns: „Cred că o va face, dacă Îi ceri cu credință acest lucru; mă voi ruga și eu pentru tine și pentru mine. Ellen, nu trebuie să uităm niciodată cuvintele pe care le-am auzit în seara aceasta.”1M 15.3

Ajunși acasă, am petrecut majoritatea orelor nopții în rugăciune și în lacrimi. Unul dintre motivele care mă determinau să-mi ascund sentimentele de prietenii mei era groaza de a auzi cuvinte de descurajare. Speranța mea era atât de mică și credința atât de slabă, încât mă temeam că, dacă și altcineva avea să aibă aceeași părere cu privire la starea mea, aveam să cad în disperare. Cu toate acestea, tânjeam ca cineva să-mi spună ce să fac pentru a fi mântuită, ce pași trebuia să urmez pentru a mă întâlni cu Mântuitorul și pentru a mă preda pe deplin Domnului. Consideram că era un lucru foarte important să fii creștin și simțeam că aceasta cerea un anumit efort din partea mea.1M 16.1

Mintea mea a rămas în această stare luni de zile. Înainte, obișnuiam să particip împreună cu familia mea la întâlnirile metodiste, dar de când devenisem interesată de apropiata revenire a lui Hristos, participam la întâlnirile din strada Casco. În vara următoare, părinții mei au mers la adunarea metodistă de tabără de la Buxton, Maine, luându-mă și pe mine cu ei. Eram pe deplin hotărâtă ca acolo să Îl caut cu stăruință pe Domnul și să obțin, dacă era posibil, iertarea păcatelor. În inima mea, tânjeam după speranța creștină și după pacea aceea care vine prin credință.1M 16.2

Am fost mult încurajată când am auzit, într-o prelegere, cuvintele: „Voi intra la împărat și, dacă va fi să pier, voi pieri”. În comentariul său, vorbitorul s-a referit la cei care șovăiau între speranță și teamă, dorind din toată inima să fie mântuiți din păcatele lor și să primească dragostea iertătoare a lui Hristos, dar erau ținuți în captivitate și îndoială, de timiditate și de teama eșecului. El i-a sfătuit pe unii ca aceștia să se predea lui Dumnezeu și să îndrăznească să se abandoneze fără întârziere în brațele harului Său. Făcând astfel, aveau să descopere un Mântuitor gata să le întindă sceptrul îndurării, așa cum Ahașveroș i-a oferit Esterei semnul favorii lui. Tot ceea ce se i se cere păcătosului, care stă tremurând în prezența Domnului său, este să întindă brațul credinței și să atingă sceptrul harului Său. Atingerea aceasta îi va asigura iertarea și pacea.1M 16.3

Aceia care așteaptă să devină mai demni de favoarea divină, înainte de a îndrăzni să ceară împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu, fac o greșeală fatală. Doar Isus curăță de păcat; doar El ne poate ierta nelegiuirile. El a promis să asculte cererea și să răspundă rugăciunii acelora care vin la El în credință. Mulți au impresia că trebuie să facă un efort extraordinar ca să poată câștiga favoarea lui Dumnezeu. Dar orice bizuire pe sine este în zadar. Doar legându-se de Isus prin credință, păcătosul ajunge să fie un copil al lui Dumnezeu, credincios și plin de speranță. Cuvintele acestea mi-au adus mângâiere și m-au ajutat să înțeleg ce trebuia să fac pentru a fi mântuită.1M 16.4

Acum începeam să-mi văd drumul mai clar, iar întunericul începea să se împrăștie. Am căutat cu stăruință iertarea păcatelor și m-am străduit să mă predau Domnului pe deplin. Dar sufletul meu era adesea cuprins de nefericire, pentru că nu experimentam acel extaz spiritual care credeam că era dovada acceptării mele de către Dumnezeu și nu îndrăzneam să mă consider convertită fără el. Câtă nevoie aveam să mă învețe cineva cât de simplu era acest lucru!1M 17.1

În timp ce eram plecată pe genunchi la altar împreună cu alții care-L căutau pe Domnul, cuvintele inimii mele erau: „Ajută-mă, Isuse, mântuiește-mă, căci, altfel, voi pieri! Nu voi înceta niciodată să Te implor, până când rugăciunea îmi va fi ascultată și păcatele îmi vor fi iertate!” Îmi simțeam ca niciodată mai înainte starea de neajutorare. Deodată, în timp ce eram pe genunchi și mă rugam, povara mi-a dispărut și inima mi-a fost ușoară. La început, m-a cuprins un simțământ de neliniște și am încercat să-mi reiau povara de nefericire. Mi se părea că nu aveam niciun drept să fiu bucuroasă și fericită. Dar Isus părea foarte aproape de mine; m-am simțit în stare să vin la El cu toate durerile, necazurile și încercările mele, așa cum cei nevoiași veneau la El să găsească alinare, când era pe pământ. Aveam, în inima mea, siguranța că El îmi înțelegea durerile și că simțea împreună cu mine. Nu pot uita niciodată această prețioasă asigurare a grijii pline de îndurare a lui Isus, față de o persoană atât de nevrednică de atenția Sa. În acest scurt timp, cât am stat plecată în rugăciune împreună cu ceilalți, am învățat mai mult decât oricând înainte despre caracterul divin al lui Hristos.1M 17.2

Una dintre mamele din Israel a venit la mine și mi-a spus: „Copilă dragă, L-ai găsit tu pe Isus?” Eram gata să răspund „Da”, când ea a exclamat: „Într-adevăr L-ai găsit, căci pacea Lui este cu tine, se vede pe fața ta!” M-am întrebat din nou și din nou: „Poate fi aceasta religie? Nu mă înșel?” Mi se părea prea mult pentru mine să cer un privilegiu atât de înalt. Deși prea timidă ca să mărturisesc deschis, simțeam că Mântuitorul mă binecuvântase și îmi iertase păcatele.1M 18.1

La scurt timp după aceasta, adunarea s-a încheiat și am pornit spre casă. Mintea îmi era plină de predicile, de sfaturile și de rugăciunile pe care le auzisem. Totul în natură părea schimbat. În timpul adunării, norii și ploaia dominaseră cea mai mare parte a timpului, iar sentimentele mele fuseseră în armonie cu vremea. Acum, soarele strălucea luminos și clar și inunda pământul cu lumină și cu căldură. Copacii și iarba erau de un verde mai proaspăt, iar cerul de un albastru mai intens. Pământul părea că zâmbește sub pacea lui Dumnezeu. Tot astfel, razele Soarelui Neprihănirii străpunseseră norii și întunericul minții mele și împrăștiaseră negura.1M 18.2

Simțeam că toți trebuie să fie în pace cu Dumnezeu și însuflețiți de Duhul Său. Aveam impresia că fiecare lucru pe care mi se oprea privirea suferise o schimbare. Copacii erau mai frumoși și păsările cântau mai dulce decât oricând înainte; păreau să-L laude pe Creator prin cântările lor. Nu îndrăzneam să vorbesc, de teamă că această fericire ar fi putut să dispară și că aveam să pierd dovada prețioasă a iubirii lui Isus față de mine.1M 18.3

Pe când ne apropiam de casa noastră din Portland, am trecut pe lângă niște oameni care lucrau pe stradă. Discutau între ei despre lucruri obișnuite, dar urechile mele erau surde la orice nu însemna laudă la adresa lui Dumnezeu, iar cuvintele lor mi s-au părut mulțumiri pline de recunoștință și osanale. Întorcându-mă spre mama, i-am spus: „De ce toți oamenii aceștia Îl laudă pe Dumnezeu, deși nu au fost la adunarea de tabără?” Atunci nu am înțeles de ce ochii mamei s-au umplut de lacrimi și un zâmbet cald i-a luminat chipul, în timp ce asculta cuvintele mele simple, care îi aminteau de o experiență asemănătoare, pe care o trăise ea însăși.1M 18.4

Mama mea iubea florile și îi plăcea mult să le cultive, făcând astfel căminul plăcut și atractiv pentru copiii ei. Dar grădina noastră nu mi se păruse niciodată atât de minunată ca în ziua întoarcerii noastre. Recunoșteam o expresie a iubirii lui Isus în fiecare arbust, în fiecare boboc și în fiecare floare. Aceste lucruri frumoase păreau că vorbesc, într-un limbaj fără cuvinte, despre dragostea lui Dumnezeu.1M 19.1

În grădină era o floare frumoasă, roz, numită „trandafirul din Saron”. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea și i-am atins cu reverență petalele delicate; în ochii mei, acestea păreau sacre. Inima mi se revărsa de bucurie și de dragoste pentru aceste minunate creații ale lui Dumnezeu. Puteam să văd desăvârșirea divină în florile care împodobeau pământul. Dumnezeu le purta de grijă și ochiul Său atotvăzător era asupra lor. El le făcuse și le numise bune.1M 19.2

„Ah”, mă gândeam eu, „dacă El iubește atât de mult florile, pe care le-a împodobit cu frumusețe și cărora le poartă de grijă, cu cât mai mult va purta El de grijă copiilor care sunt făcuți după chipul Său.” Îmi repetam încet în gând: „Sunt un copil al lui Dumnezeu și grija Sa iubitoare mă înconjoară. Voi fi ascultătoare și în niciun caz nu Îl voi nemulțumi, ci Îi voi lăuda Numele drag și Îl voi iubi întotdeauna.”1M 19.3

Propria viață îmi apărea într-o lumină diferită. Nenorocirea care îmi întunecase copilăria părea că venise asupra mea din îndurare, spre binele meu, ca să îmi întorc inima de la lume și de la plăcerile ei deșarte și să mi-o îndrept către atracțiile nepieritoare ale cerului.1M 19.4

La scurt timp după întoarcerea noastră de la adunarea de tabără, eu împreună cu alți câțiva am fost puși la probă în biserică. Eram foarte preocupată de subiectul botezului. Așa tânără cum eram, nu vedeam decât un singur fel de botez autorizat de Scriptură, și acesta era prin scufundare. Unele dintre surorile mele metodiste au încercat în zadar să mă convingă că stropirea era botezul biblic. Pastorul metodist a consimțit să-i scufunde pe candidații care, din motive de conștiință, preferau această metodă, cu toate că, în inima lui, considera că și botezul prin stropire era, în aceeași măsură, acceptat de Dumnezeu.1M 19.5

În cele din urmă, s-a stabilit momentul când urma să fim supuși acestui solemn ritual. Bătea vântul în ziua când noi, doisprezece la număr, am coborât în apa mării, ca să fim botezați. Valurile se înălțau și izbeau țărmul; dar, în timp ce luam această cruce grea, pacea mea era ca un râu. Când am ieșit din apă, puterea mea pierise aproape cu totul, pentru că puterea Domnului se odihnea asupra mea. Am simțit că, de atunci încolo, nu mai eram din această lume, ci ieșisem din mormântul de apă la o viață nouă.1M 20.1

În aceeași zi, după-amiaza, am fost primită ca membră în biserică. Lângă mine stătea o tânără care era, de asemenea, candidată pentru a fi primită în biserică. Aveam pace în suflet și eram fericită, până când am observat inelele de aur care străluceau pe degetele acestei surori și cerceii mari, ostentativi, din urechile ei. Atunci am observat că pălăria ei era împodobită cu flori artificiale și cu panglici scumpe, făcute funde. Bucuria mi-a fost umbrită de această etalare de vanitate, din partea cuiva care susținea că este o urmașă a blândului și umilului Isus.1M 20.2

Mă așteptam ca pastorul să-i adreseze, în șoaptă, o mustrare sau un sfat acestei surori; dar lui părea să nu îi pese de îmbrăcămintea ei extravagantă, astfel că nu i-a făcut niciun reproș. Amândurora ni s-a întins mâna dreaptă pentru a fi primite ca membre în biserică. Mâna împodobită cu bijuterii a fost strânsă de reprezentantul lui Hristos și numele noastre au fost trecute deopotrivă în registrul bisericii.1M 20.3

Împrejurarea aceasta m-a tulburat mult și a fost o adevărată încercare pentru mine când mi-am amintit cuvintele apostolului: „Vreau, de asemenea, ca femeile să se îmbrace în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.” (traducere din KJV- n. trad.) Această învățătură a Scripturii părea nesocotită pe față de aceia pe care eu îi consideram creștini devotați și care aveau mult mai multă experiență decât mine. Dacă era, într-adevăr, un lucru atât de păcătos pe cât consideram eu să imiți modelul lumii printr-o îmbrăcăminte extravagantă, cu siguranță că acești creștini aveau să-și dea seama și să se conformeze standardului biblic. Totuși, în ceea ce mă privea, am hotărât să îmi urmez convingerile în privința datoriei. Nu puteam să nu simt că era împotriva spiritului Evangheliei să ne dedicăm timpul și mijloacele dăruite de Dumnezeu pentru a ne împodobi și că umilința și tăgăduirea de sine erau mult mai potrivite pentru cei ale căror păcate costaseră jertfa infinită a Fiului lui Dumnezeu.1M 20.4