Capitolul XII—Publicând și călătorind

În iunie 1849, ni s-a oferit posibilitatea să ne stabilim pentru o vreme la Rocky Hill, în Connecticut. Aici, pe 28 iulie 1849, ni s-a născut cel de-al doilea copil, James Edson.1M 90.1

În timp ce locuiam aici, soțul meu a simțit că era de datoria lui să scrie și să publice adevărul prezent. Când a hotărât să facă acest lucru, a fost mult încurajat și binecuvântat. Însă din nou a fost cuprins de îndoială și de îngrijorare, pentru că nu avea niciun ban. Erau frați care aveau posibilități materiale, dar au ales să le păstreze pentru ei. În cele din urmă, s-a lăsat pradă descurajării și a hotărât să caute un câmp cu iarbă de cosit. Când a plecat din casă, am simțit o mare povară prăvălindu-se peste mine și am leșinat. S-au înălțat rugăciuni pentru mine și am fost binecuvântată și luată în viziune. Am văzut că Domnul îl binecuvântase și îl întărise pe soțul meu ca să muncească la câmp cu un an în urmă; că el folosise bine banii pe care îi câștigase și că avea să primească însutit în această viață și, dacă avea să fie credincios, avea să primească o răsplată bogată în Împărăția lui Dumnezeu; dar că Domnul nu avea să-i dea acum putere să lucreze pe câmp, deoarece avea o altă lucrare pentru el; el trebuia să pornească prin credință și să scrie și să publice adevărul prezent. Îndată, el a început să scrie, iar când ajungea la un pasaj mai dificil, apelam la Domnul să ne ajute să înțelegem adevărata semnificație a Cuvântului Său.1M 90.2

Cam în această perioadă, a început să publice o mică foaie volantă, intitulată Adevărul prezent. Biroul editurii era la Middletown, la opt mile de Rocky Hill, și el parcurgea adesea pe jos această distanță, dus-întors, deși pe atunci șchiopăta. Când a adus primul număr de la tipar, toți am îngenuncheat în jurul lui, rugându-L pe Domnul, cu inimile smerite și cu multe lacrimi, să binecuvânteze eforturile slabe ale slujitorului Său. Apoi, el a scris pe foi adresele tuturor celor care se gândea că aveau să le citească și le-a dus la poștă într-o geantă de voiaj. Fiecare număr era adus de la Middletown la Rocky Hill și întotdeauna, înainte de a le pregăti pentru poștă, le așezam înaintea Domnului și, cu rugăciuni fierbinți, amestecate cu lacrimi, Îl imploram să însoțească, prin binecuvântarea Lui, acești mesageri tăcuți. Foarte curând au început să sosească scrisori care aduceau bani pentru publicarea acelei foi și vestea cea bună că multe suflete primiseră adevărul.1M 90.3

Noi nu ne-am încetat lucrarea de predicare a adevărului odată cu începerea acestei lucrări de publicare, ci călătoream din loc în loc, proclamând doctrinele care nouă ne aduseseră o atât de mare lumină și bucurie, încurajându-i pe credincioși, corectând greșelile și punând în ordine lucrurile din biserică. Ca să desfășurăm mai departe activitatea de publicare și, în același timp, să ne continuăm lucrarea în diferitele părți ale câmpului misionar, publicația a fost mutată, din când în când, în diferite locuri.1M 91.1

În anul 1850, aceasta s-a publicat la Paris, statul Maine. Aici, i s-a mărit formatul și numele i-a fost schimbat în cel pe care îl poartă acum, The Advent Review and Sabbath Herald (Revista adventă și Vestitorul Sabatului). Prietenii lucrării erau puțini la număr și săraci în bogățiile acestei lumi, astfel că încă eram siliți să luptăm cu sărăcia și cu o mare descurajare. Munca peste măsură, grijile, neliniștea, lipsa de hrană adecvată și hrănitoare, precum și expunerea la frig în timpul călătoriilor lungi, din timpul iernii, au fost prea mult pentru soțul meu, care s-a prăbușit sub greutatea poverii. A ajuns atât de slăbit, încât de-abia mai putea merge pe jos până la atelierul tipografic. Credința noastră a fost încercată până la extrem. Înduraserăm de bunăvoie privațiunile, munca istovitoare și suferința, dar motivele noastre au fost greșit interpretate și eram priviți cu neîncredere și cu invidie. Puțini dintre cei pentru binele cărora suferiserăm păreau să ne aprecieze eforturile. Eram mult prea tulburați pentru a putea să dormim sau să ne odihnim. Orele în care ar fi trebuit să ne refacem puterile prin somn erau adeseori petrecute pentru a da răspunsuri, în cadrul unor lungi discuții generate de invidie; și multe alte ore, în timp ce ceilalți dormeau, noi le petreceam în agonie, plângând înaintea Domnului. În cele din urmă, soțul meu mi-a spus: „Ellen, nu are niciun rost să încerc să mai lupt. Toate acestea pe mine mă zdrobesc și în curând mă vor băga în mormânt. Nu pot merge mai departe. Am scris o notă la ziar, în care anunț că nu voi mai publica”. Când el a ieșit pe ușă să se ducă la atelierul tipografic, eu am leșinat. El s-a întors și s-a rugat pentru mine; rugăciunea lui a primit răspuns și mi-am revenit.1M 91.2

A doua zi dimineața, în timp ce ne aflam la altarul familial, am fost luată în viziune și mi-au fost arătate lucrurile care ne frământau. Am văzut că soțul meu nu trebuia să renunțe la publicație, pentru că acest pas ar fi fost tocmai ceea ce urmărea Satana, și el lucra prin agenții lui pentru a-l determina să facă acest lucru. Mi s-a arătat că noi trebuia să continuăm să publicăm și că Domnul avea să ne susțină; că aceia care se făcuseră vinovați de a fi aruncat asupra noastră astfel de poveri aveau să vadă consecințele purtării lor pline de cruzime și aveau să se întoarcă și să mărturisească nedreptatea pe care ne-o făcuseră sau, altfel, aveau să vadă privirea mustrătoare a lui Dumnezeu îndreptată asupra lor; pentru că nu împotriva noastră vorbiseră și acționaseră ei, ci împotriva Aceluia care ne chemase să ocupăm locul pe care El dorise să-l ocupăm; și că suspiciunea, invidia și influența lor ascunsă fuseseră notate cu credincioșie în cer și nu aveau să fie șterse până când fiecare în parte avea să vadă cât de greșită îi fusese purtarea și să repare fiecare pas greșit.1M 92.1

Cel de-al doilea volum din Review a fost publicat la Saratoga Springs, New York. În aprilie 1852, ne-am mutat la Rochester, New York. La fiecare pas eram obligați să înaintăm prin credință. Încă eram apăsați de sărăcie și siliți să practicăm cea mai strictă economie și tăgăduire de sine. Voi prezenta un scurt fragment dintr-o scrisoare adresată familiei fratelui Howland, datată din 16 aprilie 1852: „Tocmai ne-am stabilit în Rochester. Am închiriat o casă veche, pentru o sută șaptezeci și cinci de dolari pe an. Avem presa de tipărit în casă. Dacă nu am fi avut această posibilitate, ar fi trebuit să plătim încă cincizeci de dolari pe an, ca să închiriem un spațiu pentru un atelier. Ați zâmbi dacă ne-ați vedea mobilierul. Am cumpărat două rame vechi de pat, cu douăzeci și cinci de cenți fiecare. Soțul meu mi-a adus acasă șase scaune vechi, între care nu sunt două la fel, pentru care a plătit un dolar și, după puțin timp, mi-a mai făcut cadou patru scaune, fără partea pentru șezut, pentru care a plătit șaizeci și doi de cenți. Cadrul scaunelor este solid și le-am pus șezut din nanchin.1M 92.2

Untul este atât de scump, încât nu cumpărăm; nici cartofi nu ne putem permite. Folosim sos, în loc de unt, și napi, în loc de cartofi. Primele mese le-am servit pe o scândură așezată între două butoaie de făină goale. Suntem gata să îndurăm lipsuri, dacă în felul acesta lucrarea lui Dumnezeu poate înainta. Credem că mâna Domnului a condus venirea noastră în acest loc. Este un mare câmp de lucru, dar puțini lucrători. Întâlnirea din Sabatul trecut a fost minunată. Domnul ne-a înviorat cu prezența Sa.”1M 92.3

Din când în când, mergeam să participăm la conferințe în diferite părți ale câmpului misionar. Soțul meu predica, vindea cărți și lucra pentru a extinde difuzarea publicației noastre. Călătoream cu trăsura și, la amiază, ne opream ca să hrănim calul pe marginea drumului și să prânzim și noi. Atunci, cu hârtia și creionul pe capacul cutiei pentru mâncare sau pe pălăria lui, soțul meu scria articole pentru Review și pentru Instructor. Domnul ne-a binecuvântat mult străduințele și adevărul a atins multe inimi.1M 93.1

În vara anului 1853, am făcut planul pentru prima noastră călătorie în statul Michigan. După ce am publicat anunțul cu privire la programul întâlnirilor, soțul meu a fost doborât de febră. Ne-am unit în rugăciune pentru el, dar, deși suferința i-a fost alinată, a rămas foarte slăbit. Eram foarte dezorientați, neștiind ce să facem. Oare trebuia să renunțăm la lucrare din cauza infirmităților fizice? Oare avea să-i fie îngăduit lui Satana să-și exercite puterea asupra noastră și să lupte pentru viețile și pentru implicarea noastră în lucrare cât timp aveam să rămânem în această lume? Știam că Dumnezeu putea să limiteze puterea lui Satana. Poate că El îngăduia să fim încercați în cuptor, dar avea să ne scoată de acolo curățiți și mai pregătiți pentru lucrarea Sa.1M 93.2

Singură, mi-am revărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, ca El să mustre boala și să-l întărească pe soțul meu, ca să poată face față călătoriei. Cazul era urgent și credința mea s-a prins cu putere de făgăduințele lui Dumnezeu. Atunci, am primit asigurarea că, dacă aveam să pornim în călătoria noastră către Michigan, îngerul lui Dumnezeu avea să meargă cu noi. Când i-am relatat soțului meu ce îndemn primisem în cugetul meu, el mi-a spus că și el primise același îndemn, astfel că am hotărât să plecăm, încrezându-ne în Domnul. Cu fiecare milă pe care o parcurgeam, , el se simțea întărit. Domnul l-a susținut. Și, în timp ce propovăduia Cuvântul, simțeam că îngerii lui Dumnezeu stăteau lângă el și îl susțineau, în efortul lui.1M 93.3

În această călătorie, soțul meu a fost foarte preocupat de tema spiritismului și, la scurt timp după ce ne-am întors, a început să scrie o carte cu titlul Signs of the Times [Semnele timpului]. Încă era slăbit și nu putea dormi prea mult, dar Domnul l-a susținut. Când mintea îi era într-o stare de confuzie și de suferință, îngenuncheam înaintea lui Dumnezeu și, în durerea noastră, strigam către El. El ne asculta rugăciunile stăruitoare și adeseori îl binecuvânta pe soțul meu, astfel că își continua lucrul cu spiritul înviorat. De multe ori pe zi ne înfățișam astfel înaintea Domnului, în rugăciune stăruitoare. Cartea aceea nu a fost scrisă prin puterea lui.1M 94.1

În iarna și în primăvara care au urmat, am suferit mult de inimă. Îmi era greu să respir când stăteam întinsă pe pat și nu puteam să adorm decât dacă stăteam într-o poziție aproape în șezut. Adesea respirația mi se oprea și de multe ori leșinam. Pe pleoapa stângă aveam o umflătură care părea a fi cancer. Crescuse treptat, timp de mai mult de un an, până când devenise destul de dureroasă și îmi afecta vederea. Când citeam sau scriam, eram obligată să-mi bandajez ochiul afectat. Mă temeam că acesta avea să-mi fie cu totul distrus de cancer. Priveam în urmă, la zilele și nopțile petrecute cu corectatul foilor scrise, când îmi încordam ochii, și mă gândeam: „Dacă îmi voi pierde ochiul și viața, măcar vor fi sacrificate pentru cauza lui Dumnezeu”.1M 94.2

Cam în vremea aceea, un medic renumit, care dădea consultații gratuite, a venit în Rochester și eu m-am hotărât să merg la el, să-mi examineze ochiul. A crezut și el că umflătura aceea avea să se dovedească a fi un cancer, dar atunci când mi-a verificat pulsul, mi-a spus: „Ești foarte bolnavă și vei muri de apoplexie chiar înainte ca umflătura aceasta să se spargă. Ești în mare pericol din cauza bolii de inimă de care suferi.” Vestea aceasta nu m-a surprins, deoarece eram conștientă că, dacă starea mea nu se ameliora grabnic, aveam să cobor în mormânt. Alte două femei , care veniseră la consultație, sufereau de aceeași boală. Medicul a spus că eu eram într-o stare mult mai gravă decât oricare dintre ele și că nu aveau să treacă mai mult de trei săptămâni până când aveam să paralizez. L-am întrebat dacă spera că medicamentul lui avea să mă vindece. Nu m-a încurajat prea mult. Am încercat remediile pe care mi le-a prescris el, dar nu m-au ajutat cu nimic.1M 94.3

După aproape trei săptămâni, am leșinat și am căzut pe podea, rămânând în stare de inconștiență timp de treizeci și șase de ore. Se temeau că aveam să mor, dar, ca răspuns la rugăciune, mi-am revenit. La o săptămână după aceasta, am suferit un atac de paralizie, pe partea stângă. Aveam o ciudată senzație de rece și de amorțeală în cap și o durere severă în tâmple. Limba îmi era grea și amorțită și nu puteam vorbi clar. Brațul stâng și toată partea stângă nu le puteam folosi. Credeam că voi muri și dorința mea cea mai mare era să am dovada că, în suferințele mele, Domnul mă iubea. Luni de zile am avut o durere de inimă continuă și eram tot timpul deprimată. Încercasem să-I slujesc lui Dumnezeu din principiu, fără să țin seama de sentimente, dar acum însetam după mântuirea lui Dumnezeu, tânjeam să înțeleg binecuvântarea Lui în ciuda suferinței mele fizice.1M 95.1

Frații și surorile s-au adunat pentru a face din cazul meu un subiect special de rugăciune. Dorința mi-a fost îndeplinită; am primit binecuvântarea lui Dumnezeu și asigurarea că El mă iubea. Dar durerea a continuat și eu eram tot mai slăbită cu fiecare ceas care trecea. Din nou, frații și surorile s-au adunat ca să prezinte cazul meu înaintea Domnului. Eram atât de slăbită, încât nu eram în stare să mă rog cu voce tare. Felul în care arătam părea să slăbească până și credința celor din jurul meu. Atunci, făgăduințele lui Dumnezeu au fost înfățișate înaintea mea așa cum nu le mai văzusem niciodată până atunci. Mi se părea că Satana se lupta să mă smulgă de lângă soțul meu și de lângă copiii mei și să mă așeze în mormânt, și în mintea mea se ridicau aceste întrebări: Crezi tu făgăduințele lui Dumnezeu așa cum au fost date? Poți tu să mergi prin credință, în ciuda tuturor aparențelor? Credința mi-a reînviat. I-am șoptit soțului meu: „Cred că mă voi face bine”. El mi-a răspuns: „Aș vrea să pot crede și eu”. În noaptea aceea, m-am retras la culcare fără să primesc nicio alinare, și totuși cu o încredere neclintită în făgăduințele lui Dumnezeu. Nu am putut să adorm, ci am continuat să mă rog în tăcere. Chiar înainte de revărsatul zorilor, am adormit.1M 95.2

M-am trezit la răsăritul soarelui eliberată deorice durere. Apăsarea pe care o simțeam pe inimă dispăruse și eram foarte fericită. O, ce schimbare! Aveam impresia că un înger al lui Dumnezeu mă atinsese în timp ce dormeam. Eram plină de recunoștință. Lauda la adresa lui Dumnezeu era pe buzele mele. L-am trezit pe soțul meu și i-am spus despre lucrarea minunată pe care o făcuse Dumnezeu pentru mine. La început , nu a fost în stare să înțeleagă, dar când m-am ridicat, m-am îmbrăcat și am început să merg prin casă, L-a lăudat și el pe Dumnezeu împreună cu mine. Ochiul afectat nu mă mai durea acum deloc. În câteva zile, umflătura a dispărut și vederea mi-a revenit complet. Lucrarea a fost desăvârșită.1M 96.1

Am fost din nou la acel medic și, imediat ce mi-a măsurat pulsul, a spus: „Doamnă, o schimbare totală a avut loc în corpul dumneavoastră; dar cele două femei care au fost la mine la consultație când ați fost aici ultima dată au murit.” I-am spus că nu tratamentul lui mă vindecase, deoarece nu reușisem să-l iau deloc. După ce am plecat, doctorul i-a spus uneia dintre prietenele mele: „Cazul ei este un mister. Nu îl pot înțelege”.1M 96.2

La scurt timp după aceea, am fost din nou în Michigan și am suportat călătorii lungi și obositoare, pe drumurile acelea forestiere aspre, dar nu mi-au cedat puterile. Simțeam că Domnul dorea să ajungem la Wisconsin și am aranjat să luăm trenul de la Jackson, la ora zece seara.1M 96.3

Pe când ne pregăteam să mergem la tren, am simțit o solemnitate deosebită și am propus să ne rugăm. În timp ce ne consacram acolo lui Dumnezeu, nu ne-am putut opri lacrimile. Ne-am dus la gară cu un simțământ de profundă solemnitate. Când ne pregăteam să urcăm în tren, ne-am îndreptat către un vagon mai din față, care avea banchete cu spătare înalte, sperând că vom putea dormi cât de puțin în noaptea aceea. Vagonul era plin, astfel că am trecut în următorul și acolo am găsit locuri libere. Eu nu mi-am dat jos boneta, așa cum făceam de obicei, atunci când călătoream în timpul nopții, și am rămas cu geanta în mână, ca și când aș fi așteptat ceva. Amândoi vorbeam despre sentimentul deosebit pe care îl aveam.1M 96.4

Trenul mersese vreo trei mile de la Jackson, când mișcarea lui a devenit foarte violentă, zdruncinându-se înainte și înapoi și, în cele din urmă, s-a oprit. Am deschis geamul și am văzut că un vagon avea unul dintre capete ridicat. Am auzit gemete îngrozitoare și peste tot era o mare confuzie. Locomotiva fusese aruncată de pe șine, dar vagonul în care ne aflam noi rămăsese pe șine și era la o distanță de peste treizeci de metri de cele din fața lui. Vagonul de bagaje nu fusese foarte avariat, iar cufărul nostru cel mare, plin cu cărți, era neatins. Vagonul de clasa a doua fusese strivit și bucăți din el, împreună cu pasageri, zăceau aruncate de o parte și de cealaltă a șinelor. Vagonul în care încercaserăm să găsim locuri prima dată era în mare parte distrus, iar unul dintre capete era ridicat pe un morman de ruine. Cuplajul nu era distrus, dar vagonul în care ne aflam noi era desprins de cel din fața lui ca și când un înger le separase. Patru persoane fuseseră omorâte sau aveau răni mortale, iar multe altele erau grav rănite. Nu puteam simți altceva decât că Dumnezeu trimisese un înger ca să ne salveze viața.1M 97.1

Ne-am întors la Jackson și a doua zi am luat trenul spre Wisconsin. Vizita noastră în acest stat a fost binecuvântată de Dumnezeu. Ca rezultat al eforturilor noastre, suflete au fost convertite. Domnul m-a întărit să suport această călătorie lungă și obositoare.1M 97.2

Pe 29 august 1854, o altă responsabilitate s-a adăugat familiei noastre, prin nașterea lui Willie. Cam în această perioadă a apărut primul număr dintr-un ziar, intitulat, în mod fals, The Messenger of Truth [Mesagerul adevărului]. Cei care acum ne calomniau prin acest ziar erau dintre aceia care fuseseră mustrați pentru greșelile și erorile lor. Ei nu primiseră mustrarea și, la început pe ascuns, iar după aceea în mod fățiș, și-au folosit influența împotriva noastră. Lucrul acesta l-am fi putut suporta, dar unii dintre aceia care ar fi trebuit să stea de partea noastră au fost influențați de aceste persoane rele. Câțiva dintre cei în care noi avuseserăm încredere și care recunoscuseră că eforturile noastre fuseseră în mod vizibil binecuvântate de Dumnezeu și-au retras simpatia de la noi și au acordat-o unor străini.1M 97.3

Domnul mi-a arătat caracterul acelei grupări și modul în care avea să sfârșească; faptul că El nu era de acord cu cei care aveau legătură cu ziarul respectiv și că mâna Lui era împotriva lor. Și chiar dacă, pentru un timp, se părea că aceștia prosperau și că unii oameni cinstiți erau înșelați, în cele din urmă adevărul avea să triumfe și orice suflet sincer avea să se smulgă din înșelăciunea de care se lăsase prins și să iasă de sub influența acelor oameni răi; deoarece mâna lui Dumnezeu era împotriva lor, ei urmau să se prăbușească.1M 97.4

Sănătatea soțului meu s-a deteriorat din nou. Era chinuit de tuse și avea dureri mari de plămâni, iar sistemul nervos îi era epuizat. Starea de neliniște continuă și povara pe care o purta în Rochester, munca de la tipografie, bolile și morțile din familie, lipsa de simpatie din partea acelora care ar fi trebuit să-l susțină în eforturile lui, la care se adăugaseră călătoriile și lucrarea de predicare, fuseseră peste puterile lui și părea că se îndreaptă cu pași repezi spre mormânt. Perioada aceea a fost una de negură și de întuneric. Doar câteva raze de lumină îndepărtau din când în când norii grei, aducându-ne puțină speranță; altfel, ne-am fi cufundat în disperare. Uneori, aveam impresia că Dumnezeu ne părăsise.1M 97.5

Susținătorii Mesagerului au născocit tot felul de lucruri false cu privire la noi. De multe ori mi-au venit în minte aceste cuvinte ale psalmistului: „Nu te mânia pe cei răi și nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiți iute, ca iarba, și se veștejesc ca verdeața.” Câțiva dintre cei care scriau în acel ziar chiar se bucurau de starea de slăbiciune a soțului meu, spunând că Dumnezeu avea să se îngrijească de el și să-l îndepărteze din calea lor. Când soțul meu a citit aceste cuvinte, în timp ce zăcea bolnav, credința i s-a înviorat și a exclamat: „Nu voi muri, ci voi trăi și voi vesti lucrările Domnului și poate chiar voi predica la înmormântarea lor”.1M 97.6

Se părea că norii cei mai întunecați se adunaseră deasupra noastră. Sub conducerea lui Satana, oameni nelegiuiți, care pretindeau că sunt evlavioși, se grăbeau să născocească tot felul de minciuni și să-și unească puterile împotriva noastră. Dacă ar fi fost a noastră cauza lui Dumnezeu, poate că am fi tremurat; dar era în mâinile Aceluia care putea să spună: „Nimeni nu o poate smulge din mâinile Mele.” Știam că Isus trăiește și domnește. Puteam să spunem înaintea Domnului: Cauza este a Ta și Tu știi că nu noi am ales acest lucru, ci din porunca Ta am făcut ceea ce am făcut.1M 97.7