Capitolul X—Când am ezitat să adresez mustrarea

Cam în această perioadă am fost supusă unei grele încercări. Dacă Duhul lui Dumnezeu lua în stăpânire pe cineva din adunare și acea persoană aducea slavă lui Dumnezeu, lăudându-L, se ridica mereu câte cineva care acuza de hipnoză (mesmerism); și dacă Domnul găsea de cuviință să-mi dea mie o viziune în timpul adunării, unii spuneau că aceasta era rezultatul excitării și al hipnozei. Îndurerată și descurajată, adeseori mă retrăgeam singură într-un loc liniștit, ca să-mi revărs sufletul înaintea Aceluia care îi invită pe cei trudiți și împovărați să vină și să găsească odihnă. Când, prin credință, făceam apel la făgăduințele Lui, mi se părea că Isus era foarte aproape. Lumina dulce a cerului strălucea în jurul meu și aveam impresia că sunt înconjurată de brațele Mântuitorului, iar de acolo eram luată în viziune. Dar când venea timpul să relatez ceea ce îmi descoperise Dumnezeu doar mie, atunci când nicio influență pământească nu m-ar fi putut afecta, eram mâhnită să aud din partea celor apropiați că tocmai cei care trăiau cel mai aproape de Dumnezeu erau cei mai predispuși să fie înșelați de Satana.1M 73.1

Conform acestei învățături, singura noastră siguranță în fața înșelăciunii era să stăm departe de Dumnezeu, într-o stare de necredință. Vai, am gândit eu, am ajuns și aici, ca aceia care Îl caută în mod sincer pe Dumnezeu, ca să implore împlinirea făgăduințelor Lui și să ceară mântuirea Lui, să fie acuzați că se află sub influența hipnozei? Oare Îi cerem noi Tatălui nostru ceresc pâine, ca să primim o piatră sau un șarpe? Aceste lucruri mi-au rănit spiritul și mi-au zdrobit inima, aducându-mă aproape de disperare. Mulți voiau să mă convingă că nu Duhul Sfânt fusese Cel care lucrase și că tot ceea ce experimentaseră oamenii sfinți ai lui Dumnezeu nu fusese decât efectul hipnozei sau al înșelăciunilor lui Satana.1M 73.2

Unii adoptaseră păreri extremiste în privința diferitelor pasaje din Scriptură, reținându-se cu totul de la muncă și respingându-i pe toți aceia care nu voiau să accepte ideile lor în această privință sau în altele referitoare la datoria religioasă. Dumnezeu mi-a descoperit în viziune aceste greșeli și m-a trimis să le dau îndrumări copiilor Săi greșiți; dar mulți dintre ei au respins cu totul solia și m-au acuzat că mă conformam lumii. Pe de altă parte, cei care erau adventiști doar cu numele m-au acuzat de fanatism și m-au prezentat, în mod fals, ca fiind conducătoarea fanatismului căruia, de fapt, eu mă străduiam continuu să îi pun capăt.1M 74.1

Au fost stabilite diferite date pentru venirea Domnului și acestea le-au fost impuse fraților. Dar Domnul mi-a arătat că toate acestea aveau să treacă, pentru că înainte de venirea lui Hristos trebuie să aibă loc timpul de strâmtorare, și că fiecare dată care era fixată și apoi trecea fără să aducă împlinirea așteptării nu făcea altceva decât să slăbească tot mai mult credința poporului lui Dumnezeu. Pentru aceasta am fost acuzată că sunt acel rob rău care spune: „Stăpânul meu zăbovește să vină”.1M 74.2

Aceste afirmații, legate de stabilirea unor date, au fost tipărite în urmă cu aproape treizeci de ani, iar cărțile care le conțineau au fost răspândite pretutindeni; cu toate acestea, unii pastori care pretind că mă cunosc bine afirmă că eu am fost cea care am stabilit date după date pentru venirea Domnului, că acele date au trecut și, prin urmare, viziunile mele sunt false. Fără îndoială că aceste declarații mincinoase sunt primite de mulți ca fiind adevărul; dar niciunul dintre cei care mă cunosc și îmi cunosc lucrarea nu poate să facă, dacă este cinstit, astfel de afirmații. Aceasta este mărturia pe care am dat-o încă de când a trecut data stabilită în 1844: „Date după date vor fi stabilite de diferiți oameni și vor trece; iar influența acestor fixări de date va tinde să distrugă credința poporului lui Dumnezeu”. Dacă aș fi văzut în viziune un timp anume și aș fi dat mărturie cu privire la el, atunci n-aș mai fi putut să scriu și să public, în fața acestei mărturii, că toate datele stabilite vor trece, deoarece înainte de venirea lui Hristos trebuie să aibă loc timpul de strâmtorare. Cu siguranță că, în ultimii treizeci de ani, câți sunt de la publicarea acestei declarații, nu aș mai fi fost deloc înclinată să stabilesc date pentru venirea lui Hristos și, în felul acesta, să mă expun singură aceleiași condamnări ca cea rostită în dreptul acelora pe care eu îi mustram. Iar eu nu am avut nicio viziune până în anul 1845, adică după ce a trecut timpul așteptării generale din 1844. Atunci mi s-a arătat ceea ce am afirmat aici.1M 74.3

Și nu s-a împlinit această viziune în toate amănuntele? Adventiștii de ziua întâi au stabilit date după date și, fără să țină seama de repetatele eșecuri, au prins curaj să stabilească noi date. Nu Dumnezeu i-a călăuzit în aceasta. Mulții dintre ei au respins adevăratul timp profetic și au ignorat împlinirea profeției, deoarece timpul a trecut, în 1844, fără să aducă evenimentul așteptat. Ei au respins adevărul, iar vrăjmașul a avut astfel putere să aducă asupra lor amăgiri teribile, ca să-i determine să creadă o minciună. Marele test cu privire la un timp anume a fost în 1843 și apoi în 1844; și toți aceia care au stabilit date de atunci încoace s-au înșelat singuri și i-au înșelat și pe alții.1M 75.1

Până în momentul când am primit prima viziune, eu nu puteam să scriu; mâna mea tremurândă nu era în stare să țină tocul. În timpul viziunii, un înger mi-a poruncit să scriu viziunea. Am ascultat și am scris imediat. Nervii mei s-au întărit și mâna mi-a devenit sigură.1M 75.2

A fost o cruce grea pentru mine să le spun celor greșiți ceea ce-mi fusese arătat cu privire la ei. Îmi provoca multă durere să-i văd pe alții tulburați sau mâhniți. Când eram obligată să transmit soliile, adeseori le îndulceam și le făceam să pară cât mai favorabile cu putință pentru acea persoană, iar apoi mă retrăgeam singură și plângeam, cu sufletul în agonie. Mă uitam la cei care nu aveau să poarte de grijă decât pentru sufletul lor și mă gândeam că, dacă aș fi fost în locul lor, n-aș fi murmurat. Mi-era greu să prezint mărturiile directe, tăioase, pe care mi le dădea Dumnezeu. Așteptam cu nerăbdare rezultatul și, dacă persoanele mustrate se revoltau împotriva mustrării primite și apoi se împotriveau adevărului, în mintea mea se ridicau aceste întrebări: Oare am transmis solia exact așa cum ar fi trebuit? Nu ar fi fost posibil să existe o cale de a-i salva? Și apoi o asemenea suferință apăsa asupra sufletului meu, încât adesea simțeam că moartea ar fi un mesager bine-venit, iar mormântul, un dulce loc de odihnă.1M 75.3

Nu mi-am dat seama de pericolul și de păcatul unei astfel de atitudini, până când am fost dusă, în viziune, în prezența lui Isus. El m-a privit încruntat și apoi Și-a întors fața de la mine. Nu este cu putință să descriu groaza și agonia pe care le-am simțit. Am căzut cu fața la pământ înaintea Lui, dar nu am avut putere să rostesc niciun cuvânt. O, cât de mult tânjeam să mă pot ascunde de privirea aceea încruntată, teribilă! Atunci am realizat, într-o anumită măsură, ce vor simți cei pierduți, atunci când vor striga: „Munți și stânci, cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului.”1M 76.1

Imediat, un înger mi-a poruncit să mă ridic și priveliștea pe care au întâlnit-o ochii mei este greu de descris. Înaintea mea era un grup de oameni cu părul smuls și cu veșmintele sfâșiate și pe al căror chip se puteau citi disperarea și groaza. Ei s-au apropiat de mine și și-au frecat hainele de ale mele. Când m-am uitat la hainele mele, am văzut că erau pătate cu sânge. Am căzut din nou ca moartă la picioarele îngerului meu însoțitor. Nu puteam prezenta nici măcar o singură scuză în apărarea mea și aș fi vrut să fiu dusă departe de locul acela sfânt. Îngerul m-a ridicat în picioare și mi-a spus: „Nu este cazul tău acum, dar scena aceasta ți-a fost prezentată ca să știi care va fi situația ta, dacă vei neglija să le spui altora ce ți-a descoperit Domnul. Dar, dacă vei fi credincioasă până la sfârșit, vei mânca din pomul vieții și vei bea din râul cu apa vieții. Vei avea mult de suferit, dar harul lui Dumnezeu îți este de ajuns.” După aceea, m-am simțit gata să fac tot ceea ce Domnul avea să-mi ceară, ca să pot primi aprobarea Sa și să nu mai simt privirea Sa încruntată.1M 76.2