Numărul 2—Mărturie Pentru Biserică

Cele două căi

La Conferința de la Battle Creek, din 27 mai 1856, mi-au fost arătate în viziune unele lucruri care privesc biserica în general. Slava și maiestatea lui Dumnezeu au fost făcute să treacă pe dinaintea mea. Îngerul a spus: „El este înfricoșător în măreția Sa, și voi nu vă dați seama; este înfricoșător în mânia Sa, și totuși voi Îl supărați în fiecare zi. ‘Nevoiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă’; ‘Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află’”. Aceste două căi sunt distincte, separate, și merg în direcții opuse. Una conduce la viață veșnică, cealaltă, la moarte veșnică. Am văzut diferența dintre aceste două căi, dar și diferența dintre cei care merg pe ele. Căile sunt opuse: una este largă și netedă, cealaltă, îngustă și aspră. În același fel, cele două categorii de oameni care merg pe ele diferă în ceea ce privește caracterul, modul de viață, îmbrăcămintea și conversațiile lor.1M 129.1

Cei care călătoresc pe calea îngustă vorbesc despre bucuria și fericirea pe care le vor trăi la sfârșitul călătoriei. Chipurile lor sunt de multe ori triste; totuși, adesea, sunt luminate de o bucurie sfântă, sacră. Ei nu se îmbracă asemenea celor de pe calea cea largă, nici nu vorbesc și nici nu acționează ca ei. Lor le-a fost dat un Model. Un Om al durerii și obișnuit cu suferința a deschis calea înaintea lor și a mers El Însuși pe ea. Urmașii Lui Îi văd urmele pașilor și se simt mângâiați și înviorați. El a parcurs acest drum în siguranță și ei pot merge la fel, călcând pe urmele pașilor Lui.1M 129.2

Pe calea cea largă, toți sunt preocupați de propria persoană, de îmbrăcăminte și de plăcerile de pe drum. Ei râd și sunt plini de veselie și nu se gândesc deloc la sfârșitul călătoriei, la distrugerea sigură care îi așteaptă la capătul drumului. Fiecare zi îi apropie tot mai mult de propria nimicire; cu toate acestea, ei aleargă nebunește spre ea, mai repede și tot mai repede. O, cât de îngrozitor mi s-a părut lucrul acesta!1M 130.1

Am văzut că mulți dintre cei ce călătoresc pe calea aceasta au scrise pe ei cuvintele: „Mort față de lume. Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. De aceea, și voi fiți gata”. Ei arătau la fel de îngâmfați ca și cei din jurul lor, cu excepția unei umbre de tristețe pe care am observat-o pe chipul lor. Conversațiile pe care le purtau erau la fel ca ale celor veseli și nesăbuiți de lângă ei; dar, din când în când, arătau cu mare satisfacție spre cuvintele scrise pe veșmintele lor, îndemnându-i și pe ceilalți să-și scrie la fel pe ale lor. Ei mergeau pe calea cea largă și totuși susțineau că fac parte din numărul celor care călătoreau pe cărarea îngustă. Cei din jurul lor spuneau: „Nu este nicio deosebire între noi. Suntem la fel: ne îmbrăcăm, vorbim și ne purtăm la fel”.1M 130.2

Apoi, am fost dusă înapoi, în anii 1843 și 1844. Pe atunci exista un spirit de consacrare care acum nu mai există. Ce s-a întâmplat cu cei care susțin că sunt poporul deosebit al lui Dumnezeu? Am văzut că se conformează lumii și nu sunt dispuși să sufere de dragul adevărului. Am văzut o mare lipsă de supunere față de voia lui Dumnezeu. Atenția mi-a fost îndreptată către copiii lui Israel, după ieșirea lor din Egipt. În îndurarea Sa, Dumnezeu i-a chemat să iasă din mijlocul egiptenilor, ca să I se poată închina Lui fără nicio piedică sau reținere. Pe drum, El a înfăptuit minuni pentru ei, i-a încercat și i-a pus la probă, trecându-i prin situații de strâmtorare. După ce Dumnezeu a lucrat atât de minunat pentru ei, după ce i-a izbăvit de atâtea ori, atunci când au fost puși la probă și încercați de El, au murmurat. Cuvintele lor erau acestea: „Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului!” Ei pofteau după prazul și ceapa de acolo.1M 130.3

Am văzut că multora dintre cei care pretind a crede adevărul pentru aceste zile de pe urmă li se pare ciudat că, în timpul călătoriei lor, copiii lui Israel au tot murmurat; că, după lucrurile minunate pe care le înfăptuise Dumnezeu pentru ei, au fost atât de nerecunoscători, încât au uitat tot ce făcuse El pentru ei. Îngerul a spus: „Voi ați făcut mai rău decât ei”. Am văzut că Dumnezeu le-a dat slujitorilor Lui adevărul atât de clar, atât de limpede, încât nimeni să nu-i poată rezista. Oriunde merg, ei au biruința asigurată. Împotrivitorii lor nu pot să ocolească adevărul convingător. Lumina a fost revărsată atât de clar, încât slujitorii lui Dumnezeu să se poată ridica oriunde și să lase ca adevărul, clar și coerent, să aducă biruință. Această mare binecuvântare nu a fost apreciată, și nici măcar luată în seamă. Dacă apare vreo încercare, unii încep să privească în urmă și să considere că trec printr-o perioadă grea. Unii dintre cei care pretind că sunt slujitorii lui Dumnezeu nu știu ce înseamnă încercările curățitoare. Uneori, ei își produc singuri încercări, își imaginează că trec prin ele și se lasă atât de ușor descurajați, atât de ușor se simt jigniți și răniți în mândria lor, încât își fac rău singuri, le fac rău altora și aduc prejudicii cauzei lui Dumnezeu. Satana le amplifică dificultățile prin care trec și aduce în mintea lor gânduri care, dacă li s-ar da curs, le-ar distruge influența și capacitatea de a fi de folos.1M 131.1

Unii s-au simțit tentați să se retragă din lucrarea lui Dumnezeu și să lucreze cu mâinile lor. Am văzut că, dacă Dumnezeu Și-ar retrage mâna de peste ei și ar fi lăsați pradă bolii și morții, atunci ar înțelege ce înseamnă cu adevărat încercările. Este un lucru teribil să murmuri împotriva lui Dumnezeu. Ei pierd din vedere faptul că drumul pe care merg este aspru, că este nevoie de tăgăduire de sine, de crucificarea eului, și că ei nu trebuie să se aștepte ca totul să meargă la fel de lin ca și când ar merge pe calea cea largă.1M 131.2

Mi-a fost arătat că unii dintre slujitorii lui Dumnezeu, chiar dintre pastori, se lasă atât de repede descurajați și eul lor se simte atât de ușor rănit, încât își imaginează că suferă și că sunt desconsiderați când, de fapt, lucrurile nu stau astfel. Ei cred că au o soartă grea. Nu își dau seama cum s-ar simți, dacă mâna susținătoare a lui Dumnezeu ar fi retrasă de la ei și ar trece prin agonie sufletească. Atunci ar vedea că soarta le-ar fi de zece ori mai grea decât înainte, când erau angajați în lucrarea lui Dumnezeu, suferind încercări și lipsuri, dar având aprobarea Domnului. Unii dintre cei care sunt angajați în lucrarea lui Dumnezeu nu își dau seama când au o viață tihnită. Ei au avut parte de atât de puține privațiuni și cunosc atât de puțin lipsurile și munca obositoare sau povara sufletească, încât atunci când le este ușor, când se bucură de favoarea lui Dumnezeu și sunt aproape cu totul liberi de orice chin sufletesc, ei nu își dau seama și consideră că trec prin încercări mari. Am văzut că, dacă aceștia nu vor manifesta un spirit de sacrificiu de sine și nu vor fi gata să lucreze cu bucurie, fără să se cruțe pe ei înșiși, Dumnezeu Se va dispensa de ei. El nu îi va recunoaște ca pe niște slujitori care dovedesc jertfire de sine, ci va ridica alți lucrători, care să lucreze fără lenevire, în mod sârguincios, și care să știe când au un timp de tihnă. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să simtă povara pentru suflete și să plângă între tindă și altar, strigând: „Doamne, îndu-ră-Te de poporul Tău!”1M 132.1

Unii dintre slujitorii lui Dumnezeu au renunțat la viața lor și s-au cheltuit cu totul pentru cauza lui Dumnezeu, până când organismul lor a cedat și au ajuns aproape epuizați de efortul psihic, de grijile neîncetate, de trudă și de privațiuni. Alții nu au luat și nici nu iau poveri asupra lor. Și totuși, tocmai unii ca aceștia consideră că le este greu, deoarece nu au trecut niciodată prin greutăți. Niciodată nu au trecut prin botezul suferinței și nici nu vor trece, atâta timp cât manifestă o atât de mare slăbiciune, dau dovadă de atât de puțină tărie și își iubesc atât de mult viața tihnită. Din ceea ce mi-a arătat Dumnezeu, este nevoie ca printre pastori să se întâmple o nenorocire, pentru ca cei leneși, delăsători și preocupați doar de ei înșiși să fie îndepărtați și să rămână doar un grup de oameni curați, credincioși și gata de sacrificiu de sine, care să nu fie preocupați doar de tihna lor, ci să-I slujească lui Dumnezeu cu credincioșie, prin cuvânt și prin învățătură, gata să sufere și să rabde totul de dragul lui Hristos și pentru a-i salva pe cei pentru care El a murit. Acești slujitori să simtă că, dacă nu predică Evanghelia, îi așteaptă nenorocirea, și aceasta va fi de ajuns; dar nu toți simt acest lucru.1M 132.2