Anexă

Pentru înțelegerea circumstanțelor care au condus la darea anumitor mărturii, administratorii publicaților lui Ellen G. White au pregătit următoarele explicații:1M 711.1

PAGINA 116* — „Când începe Sabatul” — Pentru o perioadă de aproape zece ani, adventiștii păzitori ai Sabatului au ținut Sabatul de vineri seara de la ora 6, până sâmbătă seara la ora 6. În primul său articol cu privire la valabilitatea Sabatului poruncii a patra, publicat în anul 1846, fratele Joseph Bates a prezentat argumente pentru presupusa susținere biblică a păzirii Sabatului în acest fel. El a citat parabola lucrătorilor viei, în care ultimul grup de lucrători a fost chemat la „ceasul al unsprezecelea” al zilei și a lucrat doar o oră. Plata cuvenită le-a fost dată „când a venit seara” (Mat. 20,6.8.12). Comparând datele acestea cu întrebarea pusă de Domnul Hristos, „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?”, el a susținut că „seara” începea odată cu ceasul al doisprezecelea, sau ora 6, calculând după timpul ecuatorial sau după începutul anului sacru. Respectul față de anii, experiența și viața lui evlavioasă probabil că a fost motivul principal pentru acceptarea acestor concluzii, fără a se face o cercetare mai profundă.1M 711.2

Pe măsură ce timpul trecea și solia se răspândea, un număr tot mai mare de păzitori ai Sabatului au început să pună la îndoială această practică și să susțină că Sabatul începe la apusul soarelui. Un studiu biblic profund și atent cu privire la aspectul acesta a fost făcut de fratele J. N. Andrews, care a scris un document în care a prezentat argumentele biblice în favoarea momentului apusului soarelui. Acest document a fost prezentat și discutat în Sabatul din 17 noiembrie 1855, la Conferința de la Battle Creek, Michigan, cu rezultatul că aproape toți cei prezenți au fost convinși că fratele Andrews ajunsese la o concluzie corectă. Faptul că subiectul acesta i-a fost prezentat în viziune sorei White două zile mai târziu a răspuns la întrebările care mai stăruiau în mintea unora și a adus unitate între credincioși. Comentând pe marginea acestei experiențe, ca ilustrând rolul viziunilor, de a fi mai degrabă acela de a confirma concluziile bazate pe studiu biblic, decât de a introduce învățături noi, fratele James White a scris, mai târziu:1M 711.3

* Numărul de pagină este cel din original, indicat în acest volum între paranteze pătrate.1M 711.4

„Se ridică în mod firesc întrebarea: Dacă viziunile sunt date pentru a-i corecta pe cei care sunt greșiți, de ce ea nu a văzut mai demult greșeala stabilirii orei 6 ca limită de timp? I-am fost întotdeauna recunoscător lui Dumnezeu pentru că a corectat greșelile la timpul pe care El l-a considerat potrivit și nu a îngăduit să apară între noi dezbinări nefericite pe această temă. Însă, drag cititor, lucrarea Domnului în această privință este în perfectă armonie cu modul Său de a Se manifesta față de noi și în alte privințe și cu poziția corectă în legătură cu darurile spirituale. Se pare că nu este dorința Domnului să-Și învețe poporul cu privire la diferitele subiecte biblice prin intermediul darurilor spirituale, până când slujitorii Săi nu cercetează cu stăruință Cuvântul Său. Atunci când lucrul acesta s-a făcut, cu privire la subiectul timpului când începe Sabatul, și majoritatea au fost convinși și doar câțiva erau în pericol de a nu fi în armonie în această privință cu corpul credincioșilor, doar atunci, da, atunci a fost timpul pe care Dumnezeu l-a considerat potrivit pentru a-Și arăta bunătatea, prin manifestarea darului Duhului Său în realizarea acestei lucrări.” — Review and Herald, 25 februarie 18681M 711.5

PAGINILE 116, 117, 122, 123 — „Gruparea Messenger” — În vara anului 1854, a apărut, printre adventiștii păzitori ai Sabatului, prima îndepărtare de la credință, sau apostazie. Doi bărbați care predicaseră solia au fost mustrați prin Spiritul Profeției pentru spiritul lor aspru, de critică, pentru avariție și pentru extravaganță în folosirea banilor care le erau încredințați. În loc să se pocăiască, ei au devenit înverșunați și s-au unit cu alți câțiva, în a-i învinui pe nedrept pe fratele și pe sora White, precum și pe alți lideri, aducând acuzații false împotriva lor. Deși continuau să susțină adevărul cu privire la Sabat, ei au început să editeze o publicație calomniatoare, pe care au intitulat-o The Messenger of the Truth (Mesagerul adevărului).1M 712.1

Lor li s-au alăturat frații Stephenson și Hall, din Wisconsin. Acești bărbați fuseseră, înainte, predicatori adventiști de ziua întâi, care susțineau că acceptaseră adevărurile soliei îngerului al treilea, dar continuau să respecte doctrinele referitoare la veacul viitor. Conform acestei teorii, în timpul Mileniului avea să existe o „a doua șansă” pentru mântuire. Cu toate acestea, ei au fost de acord să predice solia fără să susțină această idee, dacă revista Review nu avea să publice articole împotriva ei. Totuși, așa cum ne arată textul, ei nu și-au ținut promisiunea și, în scurt timp, s-au împotrivit pe față revistei Review și susținătorilor acesteia.1M 712.2

Însă cursul acestor „împotrivitori” ai adevărului a fost curând întrerupt. Atât Stephenson, cât și Hall și-au pierdut orice rațiune. Mesagerul adevărului a încetat să apară în anul 1857, iar la începutul anului 1858, fratele White scria cu privire la această grupare: „Niciunul dintre cei optsprezece mesageri cu care ei se lăudau altădată că le sunt alături nu mai dă acum o mărturie publică și, din câte știm, ei nu se mai întâlnesc în mod regulat”. — Review and Herald, 14 ianuarie 18581M 712.3

PAGINA 190 — „Dăruirea sistematică” — În zilele de început ale soliei, niște bărbați au pornit, îndemnați de propria convingere, să predice adevărurile nou descoperite. Pentru a se întreține, depindeau de munca lor sau de darurile credincioșilor. O astfel de metodă nesigură era mai mult sau mai puțin spasmodică și fluctuantă. La începutul anului 1859, s-a simțit nevoia unui plan mai sigur, astfel că aspectul acesta a fost studiat mai serios. În urma acestui studiu aprofundat, a luat naștere planul dăruirii sistematice. În armonie cu 1 Corinteni 16,2, se recomanda să se dăruiască în mod regulat, în prima zi a săptămânii, iar pe baza pasajului din 2 Corinteni 8,12-14, se recomanda distribuirea echitabilă a responsabilității financiare. Planul acesta le cerea fraților să pună deoparte, săptămânal, între cinci și douăzeci și cinci de cenți; surorilor, între doi și zece cenți; iar celor care dețineau proprietăți, să dea săptămânal între unu și cinci cenți pentru fiecare o sută de dolari valoare a bunurilor deținute.1M 712.4

În general, planul a fost primit favorabil și a primit și aprobarea Spiritului Profetic. Cel mai mare păcat al bisericii s-a arătat a fi lăcomia (pag. 194). Dăruirea sistematică nu a fost prezentată ca un plan desăvârșit, deoarece s-a afirmat, de asemenea, că „Dumnezeu Își conduce poporul”, în această privință, „spre o creștere continuă” (pag. 191). Pe măsură ce planurile pentru susținerea lucrării și a slujirii s-au extins, spiritul de dărnicie a fost încurajat tot mai mult, până când, în cele din urmă, lumina din Scriptură a descoperit sistemul zecimilor și al darurilor, așa cum este el cunoscut astăzi în biserică.1M 712.5

PAGINA 210 — „Organizația” — Până în anul 1860, nu a existat o organizație legală sau bisericească a adventiștilor păzitori ai Sabatului. Aceștia nici măcar nu adoptaseră un nume. Vorbeau despre ei înșiși ca fiind „turma risipită” și „mica rămășiță” sau folosind alte variante ale acestor expresii. Acum fratele White anunțase, prin intermediul revistei Review, că trebuia să refuze să continue să-și asume personal responsabilitatea pentru banii dați cu împrumut Editurii Review and Herald. El și-a exprimat speranța că, în curând, avea să vină timpul când „acest popor se va afla în poziția de a putea să asigure proprietățile bisericii, să dețină locașurile de închinare într-un mod adecvat, astfel încât acele persoane care doresc acest lucru, să poată lăsa, prin testament, o parte din averea lor departamentului de publicații”. El a făcut apel la frați, să vină cu sugestii în legătură cu modul în care această dorință ar putea fi realizată, astfel încât „noi, ca popor” să putem acționa pentru a ne asigura avantajele de mai sus.1M 713.1

Printre primele răspunsuri la acest apel s-a numărat și cel venit din partea fratelui B, la care s-a făcut referire în acest context, în care acesta și-a exprimat convingerea că ar fi ceva greșit să ne înregistrăm legal ca un corp religios. El susținea că aceasta ar însemna „să ne facem un nume”, exact ceea ce își propuseseră constructorii turnului Babel și ceea ce avea să „stea la temelia Babilonului”. În ceea ce privește asigurarea caselor de închinare, nu erau acestea proprietatea Domnului și nu avea să aibă El grijă de ceea ce era al Său și fără ajutorul companiilor de asigurări? Mai mult decât atât, a spus el, cei care împrumută bani editurii nu trebuie să insiste să primească o chitanță semnată de o corporație legală, deoarece „ei Îl împrumută pe Domnul și trebuie să se încreadă în Domnul în această privință”. — Review and Herald, 23 februarie, 22 martie 18601M 713.2

După multe discuții, temerile și îndoielile legate de organizarea legală a editurii au fost în mare parte depășite și, la o conferință ținută în septembrie 1860, a fost fondată Editura Advent Review. Câteva luni mai târziu, numele ei a fost schimbat în Seventh-day Adventist Publishing Association. Chiar și după ce pasul acesta a fost făcut, unii încă ezitau să intre într-o organizație bisericească, iar subiectul a continuat să fie discutat. Cu toate acestea, deoarece o largă majoritate era în favoarea organizației, acțiunea a mers înainte, mai întâi prin organizarea bisericilor locale, apoi a Conferințelor statale și, în cele din urmă, în anul 1863, a Conferinței Generale. Mărturia pe tema „Organizației” (paginile 270-272) vorbește despre împotrivirea pe care a întâmpinat-o acest demers în statul New York, precum și despre viziunea primită în legătură cu el.1M 713.3

PAGINA 292 — Vrăjitorii nu și-au transformat cu adevărat toiegele în șerpi, ci, prin intermediul magiei și cu ajutorul marelui înșelător, ei au dat această aparență. Era mai presus de puterea lui Satana să transforme toiegele în șerpi vii. Deși posedă toată înțelepciunea și puterea unui înger căzut, prințul răului nu este în stare să creeze sau să dea viață; această prerogativă Îi aparține doar lui Dumnezeu. Dar tot ce i-a stat în putere să facă, Satana a făcut; el a realizat o contrafacere. Pentru ochiul omenesc, toiegele s-au schimbat în șerpi. Atât faraonul, cât și cei de la curtea lui așa au crezut. Nimic din modul în care arătau nu îi deosebea de șarpele făcut de Moise și de Aaron. Astfel, mărturia vorbește despre acest lucru în limbajul Scripturilor; faptul că este vorba despre același Duh explică de ce Scripturile vorbesc astfel despre acest caz. Vezi Mărturia nr. 33, vol. 5, pag. 696-698.1M 714.1

PAGINA 355 — „Războiul de Secesiune” — La data când a fost scrisă această mărturie, la începutul anului 1863, adventiștii de ziua a șaptea se confruntau cu o problemă serioasă. Națiunea se afla în război. Deși în inima lor erau necombatanți, membrii bisericii erau, aproape fără excepție, de partea guvernului, care lupta împotriva sclaviei. Pe măsură ce conflictul avansa, tot mai mulți bărbați erau chemați în armată. La fiecare apel, fiecare district avea obligația să asigure un anumit număr de recruți, iar atunci când listele de voluntari nu întruneau numărul cerut, erau trecute anumite nume pentru a completa diferența. Pentru un timp, a fost posibil ca, plătind o anumită sumă, să se cumpere un înlocuitor și, în felul acesta, cel trecut pe listă să fie scutit. Cum nu exista nicio prevedere ca adventiștii de ziua a șaptea să fie repartizați în serviciul necombatant și nici nu se permitea respectarea Sabatului, atunci când erau recrutați, păzitorii Sabatului plăteau, de obicei, pentru a-și găsi un înlocuitor. Dacă persoana respectivă nu reușea să plătească singură banii, era ajutată dintr-un fond strâns special pentru acest scop.1M 714.2

Acum, pentru că era nevoie din ce în ce mai mult de bărbați și se dăduse o lege națională care prevedea recrutarea obligatorie și excludea orice privilegii de scutire, frații noștri erau într-o mare confuzie cu privire la atitudinea pe care să o adopte, dacă aveau să fie obligați să se înroleze sau să lucreze în Sabat.1M 714.3

Cu câteva luni înainte de apariția acestei mărturii, fratele White a publicat în Review and Herald un editorial intitulat „Națiunea”, la care se face referire la pagina 356. El credea că guvernul era cel mai bun guvern din lume și că lupta pentru o cauză dreaptă. Sfatul lui, la vremea aceea, a fost că, în eventualitatea înrolării, „ar fi o nebunie să te împotrivești” și a adăugat:1M 714.4

„Noi credem că acela care se împotrivește până acolo încât, conform legilor militare, ajunge să fie împușcat, merge prea departe, luându-și responsabilitatea sinuciderii.” — Review and Herald, 12 august 18621M 714.5

După cum arată sora White, o parte din corespondența care a urmat acestui articol a fost de o așa natură, încât l-a determinat pe fratele White să protesteze împotriva unei eventuale acuzații de „călcare a Sabatului și de crimă”. Acești extremiști au fost mustrați de sora White, pe de o parte, iar pe de altă parte, le-a fost dată o avertizare celor care erau tentați să se înroleze.1M 714.6

În iulie 1864, legea națională referitoare la recrutare a fost astfel modificată, încât s-a anulat clauza referitoare la plata unei sume de 300 de dolari pentru scutire. S-au făcut imediat demersuri pentru ca tinerilor adventiști de ziua a șaptea să li se asigure privilegiile garantate membrilor confesiunilor religioase care, din motive de conștiință, refuzau să poarte armă — acelea de a fi repartizați în serviciul necombatant, în spital sau la îngrijirea celor eliberați. Înainte de a se ajunge la o criză gravă, aceste eforturi au fost încununate de succes. În câteva cazuri, tinerii adventiști de ziua a șaptea au fost înrolați și repartizați să lucreze în spital sau în alte servicii necombatante. Oriunde au fost trimiși, ei au încercat să facă astfel, încât lumina pe care o aveau să strălucească. Timp de câteva luni, în mod regulat, în coloanele publicației Review and Herald au apărut liste de înscrieri pentru un fond de broșuri pentru soldați, care să furnizeze literatură pentru a le fi distribuită oamenilor.1M 715.1

Experiențele adventiștilor de ziua a șaptea în legătură cu Războiul Civil i-au condus să facă demersuri care să le asigure recunoașterea statutului de necombatanți și, în același timp, să îi ajute să urmeze îndemnurile Scripturii cu privire la relațiile pe care ar trebui să le aibă cu „stăpânirea” care „este rânduită de Dumnezeu”.1M 715.2

PAGINILE 421, 456 — „Reforma în îmbrăcăminte” — La data aceea, rochiile purtate în general de femeile din America (1863-1867) erau foarte dăunătoare pentru sănătate. Erau nepotrivite în special din cauza lungimii lor exagerate, a corsetului pentru talie și a greutății jupoanelor care atârnau pe șolduri. Cu aproape un deceniu înainte, câteva femei cunoscute la nivel național inițiaseră mișcarea adoptării unui nou stil de îmbrăcăminte, care să nu mai prezinte aceste inconveniente serioase. Noua modă în îmbrăcăminte se asemăna oarecum cu costumul turcesc, purtat deopotrivă de bărbați și de femei. Mișcarea a devenit atât de populară, încât, pentru un timp, convențiile pentru „Reforma în îmbrăcăminte” s-au ținut anual.1M 715.3

„Costumul american”, la care face referire aici sora White, era o variantă modificată a stilului anterior și a fost inițiat de dr. Harriet Austin din Dansville, statul New York. Acesta combina fusta scurtă, „care ajungea până la jumătatea distanței dintre șold și genunchi”, cu pantaloni, haină și vestă, care arătau ca cele bărbătești. Vezi descrierea de la pagina 465. Despre această „așa-numită îmbrăcăminte de reformă” a spus sora White că nu era potrivită pentru a fi adoptată de poporul lui Dumnezeu.1M 715.4

În anul 1865, prin intermediul lucrării How to Live (Cum să trăim) nr. 6, sora White a făcut apel la surorile noastre să adopte un stil de îmbrăcăminte care să fie atât modest, cât și sănătos. În anul următor, nou înființatul Institut de reformă a sănătății din Battle Creek a luat inițiativa de a face un tipar de rochie, care să corecteze extremele costumului american scurt și pe cele ale rochiilor foarte lungi și grele, purtate în mod obișnuit în vremea aceea.1M 715.5

În anul 1867, a apărut Mărturia nr. 11, cu primul ei articol, „Reforma în îmbrăcăminte” (vezi paginile 456-466). În acesta, chestiunea îmbrăcămintei a fost reluată și s-au adăugat alte sfaturi. A fost recomandat un tipar general, care să întrunească principiile descoperite sorei White, tipar considerat a fi „demn de numele de rochie scurtă de reformă”. În viziune, sorei White nu i-a fost descoperit vreun model anume, astfel că, atunci când a discutat mai târziu despre lucrul acesta, ea a afirmat:1M 716.1

„Unele au presupus că tiparul dat este tiparul pe care trebuie să-l adoptăm toate. Nu este așa. Dar, în aceste împrejurări, cel mai bine ar fi să putem adopta ceva la fel de simplu ca acesta. Nu mi-a fost arătat niciun stil anumit, ca regulă strictă care să ne conducă pe toate în ceea ce privește îmbrăcămintea.” — E. G. White, Scrisoarea 19, 1897. Citat din The Story of Our Health Message, pag. 145.1M 716.2

Odată cu trecerea anilor, stilurile predominante în îmbrăcămintea femeilor s-au schimbat în bine, devenind mai practice și mai sănătoase. Vechea rochie recomandată de reforma sănătății, cu tiparul ei fix, nu a mai fost impusă, dar sora White a dat întotdeauna aceeași mărturie în ceea ce privește principiile fundamentale care trebuie să-l călăuzească pe creștin în această privință. Astfel, în anul 1897, ea scria:1M 716.3

„Surorile noastre să se îmbrace simplu, așa cum fac multe dintre ele, cu o rochie confecționată dintr-un material bun, durabil, modest și potrivit pentru timpul acesta, și să nu lase ca mintea să le fie atât de mult preocupată de această chestiune, a îmbrăcămintei.” — Idem, pag. 1461M 716.4

PAGINA 525 — Pentru explicații în plus cu privire la subiectul îmbrăcămintei, cititorul poate studia Mărturii pentru biserică, vol. 4, nr. 30, articolul „Simplitatea în îmbrăcăminte”.1M 716.5

PAGINA 689 — Odată cu organizarea în mai multe state a societăților de publicații, acestea și-au asumat răspunderea pentru a le asigura celor săraci cărți și broșuri. Unele dintre lucrările menționate aici nu se mai editează acum.1M 716.6

Administratorii publicațiilor lui Ellen G. White1M 716.7