Schiță Biografică

Capitolul I— Copilăria mea

M-am născut în Gorham, Maine, pe 26 noiembrie 1827. Părinții mei, Robert și Eunice Harmon, locuiau de mulți ani în acest stat. Încă de timpuriu, ei deveniseră membri devotați ai Bisericii Metodiste Episcopale. În această biserică, ei au avut o contribuție importantă și au lucrat timp de patruzeci de ani pentru convertirea păcătoșilor și pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. În acest timp, au avut bucuria de a-și vedea toți copiii, în număr de opt, convertiți și adunați în turma lui Hristos. Totuși concepțiile lor hotărâte în ceea ce privește al doilea advent au condus la separarea familiei de Biserica Metodistă, în anul 1843.1M 9.1

În copilăria mea, părinții mei s-au mutat din Gorham în Portland, Maine. Aici, la vârsta de nouă ani, am suferit un accident care avea să-mi marcheze toată viața. Eram împreună cu sora mea geamănă și cu una dintre colegele noastre de școală și traversam o intersecție din orașul Portland, când o fată de vreo treisprezece ani, înfuriindu-se dintr-un lucru de nimic, s-a luat după noi, amenințându-ne că ne va lovi. Părinții noștri ne învățaseră să nu ne batem și să nu ne certăm niciodată cu nimeni, ci, dacă eram în pericol de a fi loviți sau răniți, să ne grăbim imediat spre casă. Am făcut lucrul acesta cu toată viteza, dar fata ne urmărea la fel de repede, cu o piatră în mână. Mi-am întors capul să văd cât de departe era în spatele meu și, chiar atunci, ea a aruncat piatra și m-a lovit în nas. Am fost năucită de lovitură și am căzut la pământ, inconștientă.1M 9.2

Când mi-am revenit, m-am trezit într-un magazin din apropiere; hainele îmi erau pline de sânge, care încă îmi curgea din nas, șiroind pe podea. Un străin amabil s-a oferit că mă ducă acasă cu trăsura lui, dar eu, nefiind conștientă de cât eram de slăbită, i-am spus că preferam să merg pe jos, decât să-i murdăresc trăsura cu sânge. Cei prezenți nu și-au dat nici ei seama cât de gravă era starea mea, astfel că m-au lăsat să fac așa cum doream; dar, după ce am făcut doar câțiva pași, m-am simțit tot mai lipsită de putere și mai amețită. Sora mea geamănă și colega de școală m-au dus cu greu acasă.1M 10.1

Nu îmi amintesc de nimic altceva pentru câtva timp după accident. Mama mi-a spus că eram absentă de la ceea ce se întâmpla în jurul meu și că am zăcut astfel, într-o stare de confuzie, timp de trei săptămâni. Nimeni altcineva nu credea că era posibil să îmi revin, dar pe ea ceva o făcea să simtă că aveam să trăiesc. La un moment dat, o vecină bună la suflet, care se interesa foarte mult de starea mea, a crezut că voi muri. A vrut să-mi cumpere o rochie de înmormântare, dar mama i-a spus: „Nu încă”, pentru că ceva îi spunea că nu aveam să mor.1M 10.2

Când am devenit din nou conștientă, mi se părea că dormisem. Nu-mi aminteam de accident și nici nu știam cauza bolii mele. Când am început să-mi recapăt puțin puterile, m-am mirat auzindu-i pe cei care veneau să mă viziteze spunând: „Ce păcat!”, „N-aș fi recunoscut-o” etc. Am cerut o oglindă și, uitându-mă în ea, am fost șocată de schimbarea pe care o suferise înfățișarea mea. Fiecare trăsătură a chipului părea că mi se schimbase. Oasele nasului fuseseră sfărâmate, aceasta fiind cauza desfigurării mele.1M 10.3

Gândul de a fi toată viața marcată de nenorocirea aceasta mi se părea de nesuportat. Nu găseam nicio plăcere într-o astfel de viață. Nu doream să mai trăiesc, dar mă temeam să mor, pentru că eram nepregătită. Prietenii care ne vizitau se uitau la mine cu milă și îi sfătuiau pe părinții mei să îl dea în judecată pe tatăl fetei care, cum spuneau ei, mă nenorocise. Dar mama mea dorea pacea; a spus că, dacă, procedând astfel, mi-ar fi putut reda sănătatea și înfățișarea inițială, poate ar fi meritat, dar cum lucrul acesta era imposibil, era mai bine să nu ne facem dușmani urmând un asemenea sfat.1M 10.4

Medicii se gândeau să-mi fixeze în nas o sârmă din argint, care să-i mențină forma. Dar operația aceasta avea să fie foarte dureroasă și se temeau că nici nu ar fi fost de prea mare folos, pentru că pierdusem mult sânge și suferisem un asemenea șoc nervos, încât refacerea mea era foarte nesigură. Chiar dacă mi-aș fi revenit, părerea lor era că nu aveam să trăiesc prea mult. Ajunsesem aproape un schelet.1M 11.1

În vremea aceasta, am început să-L rog pe Domnul să mă pregătească pentru moarte. Atunci când prietenii noștri creștini îmi vizitau familia, o întrebau pe mama dacă vorbise cu mine despre moarte. Am auzit din întâmplare aceste cuvinte și ele m-au trezit. Doream să devin creștină și mă rugam stăruitor pentru iertarea păcatelor. Ca urmare, am început să simt pace în suflet și să iubesc pe toată lumea, simțind dorința ca toți să aibă păcatele iertate și să-L iubească pe Isus cum Îl iubeam eu.1M 11.2

Îmi amintesc bine că, într-o noapte de iarnă, când pământul era acoperit de zăpadă, orizontul s-a luminat, cerul era roșu și înnegurat și părea că se deschide și se închide, în timp ce zăpada părea ca sângele. Vecinii s-au speriat foarte rău. Mama m-a luat în brațe din pat și m-a dus la fereastră. Eram fericită — credeam că vine Isus și doream nespus să-L văd. Inima mi-era plină; am bătut din palme de bucurie și am crezut că suferința mea se sfârșise. Dar am fost dezamăgită; priveliștea aceea neobișnuită a dispărut de pe cer și, a doua zi dimineața, soarele a răsărit ca de obicei.1M 11.3

Îmi recăpătam puterile foarte încet. Când am început să mă joc din nou cu prietenele mele, m-am văzut obligată să învăț amara lecție că, adeseori, înfățișarea noastră exterioară determină modul în care suntem tratați de cei din preajma noastră. Atunci când mi s-a întâmplat nenorocirea, tatăl meu era plecat în Georgia. Când s-a întors, i-a îmbrățișat pe fratele și pe surorile mele și a întrebat de mine. Mama m-a arătat, în timp ce eu mă trăgeam timidă înapoi, dar tata nu m-a recunoscut. Nu i-a venit să creadă că eu eram micuța lui Ellen, pe care doar cu câteva luni înainte o lăsase un copil sănătos și fericit. Lucrul acesta m-a afectat foarte mult, dar am încercat să par veselă, deși simțeam că inima mi se frânge.1M 11.4

De multe ori, în acea perioadă a copilăriei, am fost făcută să-mi simt profund nenorocirea. Sentimentele mele erau neobișnuit de sensibile și îmi provocau o adâncă nefericire. Adesea, cu mândria rănită, cu sufletul zdrobit și umilit, căutam un loc singuratic și meditam cu mâhnire la necazurile pe care eram condamnată să le îndur zi de zi.1M 12.1

Nu aveam nici măcar posibilitatea de a-mi găsi alinarea prin lacrimi. Eu nu puteam să plâng ușor, ca sora mea geamănă; deși inima îmi era grea și mă durea de parcă se sfâșia, nu puteam să vărs o lacrimă. Adeseori, simțeam că aș fi găsit o mare alinare dacă mi-aș fi plâns suferința. Uneori, simpatia și bunătatea prietenilor îmi alungau întristarea și îndepărtau pentru un timp povara care îmi apăsa pe suflet. Cât de deșarte și de seci îmi păreau atunci plăcerile pământului! Cât de schimbătoare, prieteniile colegelor mele! Și totuși, aceste colege de școală nu se deosebeau cu nimic de majoritatea oamenilor din lume. O față drăguță, o rochie frumoasă atrag; însă, dacă o nenorocire le răpește, prietenia aceea fragilă se răcește sau se rupe. Dar când m-am întors spre Mântuitorul meu, El m-a mângâiat. L-am căutat pe Domnul cu stăruință în necazul meu și am primit consolare. Am simțit asigurarea că Isus mă iubea chiar și pe mine.1M 12.2

Sănătatea mea părea că se deteriorează iremediabil. Timp de doi ani, nu am putut să respir pe nas și nu am putut să merg la școală decât foarte puțin. Mi se părea imposibil să învăț și să rețin ceea ce învățam. Chiar fata care îmi provocase nenorocirea fusese desemnată de învățătorul nostru ca monitor al clasei și, printre datoriile ei, era și aceea de a mă ajuta la scris și la alte lecții. Întotdeauna părea că-i pare sincer rău de marea suferință pe care mi-o provocase, deși eu aveam grijă să nu-i amintesc de acest lucru. Era atentă și răbdătoare cu mine și părea tristă și afectată când vedea că trebuia să trudesc din greu, luptându-mă cu serioase dezavantaje, ca să pot dobândi o educație.1M 12.3

Sistemul meu nervos era epuizat și mâinile îmi tremurau, astfel că nu am făcut prea mari progrese în ceea ce privește scrisul și nu eram în stare de altceva decât să copiez, cu o scriere grosolană, anumite texte. Când mă străduiam să mă concentrez asupra lecțiilor, literele de pe pagină păreau că se amestecă, mari picături de sudoare mi se adunau pe frunte, mă cuprindea amețeala și simțeam că leșin. Aveam o tuse rea și întregul organism părea slăbit. Învățătorii mă sfătuiau să renunț la școală și să nu mai urmez cursurile până când sănătatea nu avea să mi se îmbunătățească. Aceasta a fost cea mai grea luptă pe care am avut-o în copilărie, să cedez slăbiciunii mele și să iau hotărârea de a abandona școala și de a renunța la orice speranță de a obține o educație.1M 13.1

După trei ani, am mai făcut o încercare de a dobândi o educație. Dar când am încercat să-mi reiau studiile, sănătatea mi s-a deteriorat rapid și era evident că, dacă rămâneam în școală, aveam să o fac cu prețul vieții. După vârsta de doisprezece ani, nu am mai frecventat școala.1M 13.2

Ambiția mea de a deveni o persoană educată fusese foarte mare, iar când m-am gândit la speranțele mele spulberate și la faptul că aveam să fiu o invalidă pentru tot restul vieții, nu m-am putut împăca deloc cu soarta mea și, uneori, am murmurat împotriva providenței lui Dumnezeu, care mă năpăstuise în acest fel. Dacă mi-aș fi deschis inima față de mama mea, poate că ea m-ar fi îndrumat, m-ar fi alinat și m-ar fi încurajat; dar le-am ascuns celor din familie și prietenilor sentimentele mele răscolite, temându-mă că nu mă vor înțelege. Fericita încredere în iubirea Mântuitorului meu, de care mă bucurasem în timpul bolii, dispăruse. Perspectiva unei bucurii pământești se năruise și cerul părerea că se închisese pentru mine.1M 13.3