Loading...
Larger font
Smaller font
Copy
Print
Contents
Istoria Mântuirii - Contents
  • Results
  • Related
  • Featured
No results found for: "".
  • Weighted Relevancy
  • Content Sequence
  • Relevancy
  • Earliest First
  • Latest First
    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents

    Capitolul 52 — Strigătul de la miezul nopții

    “Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’ Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele.” Matei 25, 5-8.IM 369.1

    În vara anului 1844, adventiștii au descoperit greșeala făcută în calculul perioadelor profetice și au adus corecturile necesare. Cele 2300 de zile din Daniel 8, 14 se crezuse că se vor încheia în primăvara anului 1844 cu a doua venire a lui Hristos; dar s-a văzut acum că această perioadă se extindea până în toamna aceluiași an, iar mințile adventiștilor s-au concentrat asupra acelei date ca fiind timpul venirii Domnului. Proclamarea soliei acestui timp a fost un alt pas în împlinirea parabolei fecioarelor, a cărei aplicație la experiența adventiștilor se văzuse deja clar.IM 369.2

    După cum, în parabolă, strigarea s-a auzit la miezul nopții, anunțând apropierea mirelui, tot la fel și în împlinirea parabolei, între primăvara anului 1844, când s-a crezut la început că se vor încheia cele 2300 de zile, și toamna anului 1844, dată la care s-a aflat mai târziu că acestea se vor încheia cu adevărat, s-a înălțat strigarea cu înseși cuvintele Scripturii: “Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”IM 369.3

    Ca și un val în timpul fluxului, mișcarea a măturat ținutul. A mers din oraș în oraș, din sat în sat și în locuri, până ce poporul așteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin deșteptat. În fața acestei proclamații, fanatismul dispărea ca și bruma la răsăritul soarelui. Credincioșii și-au găsit încă o dată poziția, iar speranța și curajul le-au însuflețit inimile.IM 370.1

    Lucrarea era liberă de acele extreme manifestate ori de câte ori există agitație omenească fără controlul influenței Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Avea un caracter asemănător cu acele perioade de umilință și întoarcere la Domnul a vechiului Israel, în urma soliilor de mustrare din partea slujitorilor Lui. Ea avea trăsăturile lucrării lui Dumnezeu din orice epocă. Nu exista bucurie extatică, ci, mai degrabă, cercetare profundă a inimii, mărturisire a păcatelor și părăsire a lumii. Povara sufletelor în agonie era pregătirea pentru a-L întâlni pe Domnul. Exista rugăciune stăruitoare și consacrare fără rezerve lui Dumnezeu.IM 370.2

    Strigătul de la miezul nopții nu a fost dus prin argument, deși dovezile Scripturii erau clare și convingătoare. El a fost însoțit de o putere ce impulsiona și mișca sufletul. Nu exista nici o îndoială, nici un semn de întrebare. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, oamenii veniți la sărbătoare din toate părțile țării s-au adunat la Muntele Măslinilor și, alăturându-se mulțimii care Îl însoțea pe Domnul Isus, au prins inspirația momentului și au ajutat la întărirea strigătului: “Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului.” Matei 21, 9. În același fel, necredincioșii care veneau la adunările adventiste — unii din curiozitate, alții doar ca să ia în râs — au simțit puterea convingătoare ce însoțea solia: “Iată, Mirele vine!”IM 370.3

    În timpul acela exista credință care aducea răspunsuri la rugăciune — credință care avea în vedere o dreaptă răsplătire. Ca și ploaia peste pământul însetat, Duhul harului a coborât asupra căutătorilor sârguincioși. Cei care așteptau să stea curând față în față cu Răscumpărătorul lor simțeau o bucurie solemnă, de negrăit. Puterea liniștitoare și cuceritoare a Duhului Sfânt înmuia inimile, în timp ce slava lui Dumnezeu se revărsa val după val peste cei credincioși și loiali.IM 371.1

    Cu grijă și solemnitate, cei care au primit solia au ajuns la timpul când sperau să-L întâmpine pe Domnul. În fiecare dimineață simțeau că prima lor datorie era să-și asigure dovada că Dumnezeu i-a primit. Inimile le erau strâns unite și se rugau mult, atât împreună, cât și unul pentru altul. Deseori se adunau în locuri retrase pentru comuniune cu Dumnezeu, iar glasul mijlocirii se înălța spre cer din câmpii și păduri. Asigurarea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică, iar dacă vreun nor le umbrea mintea, ei nu se odihneau până ce acesta nu era îndepărtat. Pe măsură ce simțeau mărturia harului iertător, ei tânjeau să-L vadă pe Acela pe care Îl iubea sufletul lor.IM 371.2

    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents