Luarea Ierihonului

“Iosua, fiul lui Nun a chemat pe preoți și le-a zis: ‘Luați chivotul legământului și șapte preoți să poarte cele șapte trâmbițe de corn de berbece înaintea chivotului Domnului.’ Și a zis poporului: ‘Porniți, înconjurați cetatea și bărbații înarmați să treacă înaintea chivotului Domnului.’ După ce a vorbit Iosua poporului, cei șapte preoți care purtau înaintea Domnului cele șapte trâmbițe de corn de berbece au pornit și au sunat din trâmbițe. Chivotul legământului Domnului mergea în urma lor.IM 179.1

Bărbații înarmați mergeau înaintea preoților care sunau din trâmbițe și coada oștirii mergea după chivot; în timpul mersului, preoții sunau din trâmbițe. Iosua dăduse porunca aceasta poporului: ‘Voi să nu strigați, să nu vi se audă glasul și să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: Strigați! Atunci să strigați.’ Chivotul Domnului a înconjurat cetatea și i-a dat ocol o dată, apoi au intrat în tabără și au rămas în tabără peste noapte.”IM 179.2

Oștile evreilor mărșăluiau în ordine desăvârșită. Mai întâi mergea un grup ales de bărbați înarmați, îmbrăcați în armura de război, nu ca să-și exerseze acum măiestria în mânuirea armelor, ci doar ca să creadă și să asculte instrucțiunile primite. Apoi urmau șapte preoți cu trâmbițe. După aceștia venea chivotul lui Dumnezeu, din aur strălucitor și cu o aureolă de slavă deasupra lui, purtat de preoți îmbrăcați în veșmintele lor bogate și deosebite, indicând slujba lor sacră. Urma armata numeroasă a lui Israel, în ordine perfectă, cu fiecare seminție sub steagul ei. În felul acesta au înconjurat cetatea cu chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea nici un alt sunet decât mersul acelei oștiri puternice și răsunetul solemn al trâmbițelor, al cărui ecou se auzea pe dealuri și prin cetatea Ierihonului.IM 179.3

Uimiți și alarmați, străjerii acelei cetăți osândite observau fiecare mișcare și o raportau celor cu autoritate. Ei nu puteau să spună ce însemna toată această manifestare. Unii luau în derâdere ideea ca cetatea să fie luată în felul acesta, în timp ce alții erau uimiți și înfricoșați văzând splendoarea chivotului și înfățișarea solemnă și demnă a preoților și a oștirii lui Israel care-i urma, cu Iosua în fruntea ei. Ei își aminteau că Marea Roșie se despărțise înaintea israeliților cu patruzeci de ani în urmă și că prin râul Iordan tocmai fusese pregătită o cale de trecere pentru ei. Erau prea îngroziți ca să glumească. Își țineau cu strictețe închise porțile cetății și luptători puternici păzeau fiecare poartă.IM 180.1

Timp de șase zile, armatele lui Israel au mărșăluit în jurul cetății. A șaptea zi au ocolit cetatea de șapte ori. Ca de obicei, poporul a primit poruncă să fie tăcut. Trebuia să se audă numai sunetul trâmbițelor. Poporul trebuia să observe, iar când trâmbițele aveau să sune mai prelung decât de obicei, atunci trebuiau să strige toți cu voce tare, căci Dumnezeu le dădea cetatea. “În ziua a șaptea s-au sculat în zorii zilei și au înconjurat în același fel cetatea de șapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de șapte ori. A șaptea oară, pe când preoții sunau din trâmbițe, Iosua a zis poporului: ‘Strigați, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!’” “Poporul a scos strigăte și preoții au sunat din trâmbițe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiței a strigat tare și zidul s-a prăbușit; poporul s-a suit în cetate fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate.”IM 180.2

Dumnezeu intenționa să le arate israeliților că luarea Canaanului nu trebuia să le fie atribuită lor. Căpetenia oștirii Domnului a biruit Ierihonul. Împreună cu îngerii Săi, era angajat în cucerire. Domnul Hristos a poruncit armatelor cerești să dărâme zidurile Ierihonului și să pregătească intrarea pentru Iosua și armatele lui Israel. În această minune, Dumnezeu nu doar că a întărit credința poporului Lui în puterea Sa de a le supune vrăjmașii, ci le-a și mustrat necredința de mai înainte.IM 181.1

Ierihonul sfidase armatele lui Israel și pe Dumnezeul cerului. În timp ce priveau oștirea lui Israel mărșăluind în jurul cetății lor în fiecare zi, s-au înspăimântat; dar s-au uitat la mijloacele lor puternice de apărare, la zidurile lor înalte și de neclintit și s-au simțit siguri că puteau rezista oricărui atac. Când, însă, zidurile lor tari s-au clătinat deodată și s-au prăbușit cu un zgomot nemaipomenit, ca cele mai tari bubuituri de tunet, ei au rămas paralizați de groază și nu au mai putut opune rezistență.IM 181.2